Desi ne nastem cu unele temeri, majoritatea celorlalte sunt invatate. Fobiile apar ca urmare a unor experiente cu conotatii negative si prin observare. O cale prin care un copil ajunge sa dezvolte o fobie este prin a fi martor la un eveniment sau prin a auzi povestindu-se despre acesta.

Conform studiilor facute de catre Ollendick, unele fobii pot proveni dintr-o singura experienta traumatizanta, in timp ce altele pot fi cauzate de o alta situatie, mai putin dramatica si traumatizanta, precum expunerea copilului la aticole si filme care prezinta fobiile. Intr-un alt studiu, in care parintii ce aveau copii cu fobie de apa au completat un chestionar, incercand sa raspunda in ceea ce priveste originea acestora. S-a aratat ca:

• 2% dintre copii sufereau de fobie de apa ca urmare a unui incident direct
• 26% dintre copii au manifestat aceasta fobie dupa ce au vazut consecintele in filme sau la televizor
• 56% dintre copii au dezvoltat aceasta fobie ca urmare a primei dati in care au avut contact cu apa
• 16% dintre copii aveau o cauza necunoscuta pentru fobia lor de apa.

• 0% au crezut ca acesta a fost cel mai influent factor
• 14% au crezut ca, intr-un fel, acesta a avut o oarecare influenta
• 86% dintre parinti au crezut ca nu exista o influenta

Inca din stadiul de bebelus, un copil poate manifesta o frica de abandon. Acest fapt include nu doar abandonarea sa propriu zisa, ci si neglijenta sau nepasarea. Pe masura ce el creste, acesta va avea nevoie de o grija continua, pana cand ajunge in stadiul de adult. Atunci cand educatia celui mic are drept scop impunerea unei discipline si nu corectarea greselilor („Educatia bazata pe dragoste versus educatia bazata pe frica”), copilul va simti, in permanenta, ca relatia sa cu parintii este supusa riscului de a fi pierduta, traind, astfel, intr-o permanenta anxietate legata de faptul ca, in cazul in care greseste, va pierde dragostea acestora. Frazele precum „Nu esti bun de nimic”, „Mai bine nu te faceam” sau „Imi vine sa te omor” sunt, in mod special, foarte daunatoare, cel mic traind intr-o permanenta stare de tensiune din cauza lor si facandu-l sa se invinovateasca pentru aceasta rejectie a parintilor. El simte, astfel, ca nu este iubit.

Frica de animale apare, cel mai des, in cel de-al treilea an de viata. in unele cazuri, cauzele ei sunt destul de logice, precum o experienta traumatizanta cu un caine rau. In altele, insa, este destul de irationala. Atunci cand un copil se sperie de animale pe care alti copii le adora, precum pisicile sau iepurasii, cel mai probabil aceasta este o urmare a unei corelatii facuta de catre copil intre o caracteristica a animalului si ceva infricosator vazut in alta parte, insa care, la o prima vedere, pare sa nu aiba nici o legatura. De exemplu, frica de iepurasi poate aparea ca urmare a desenelor animate, unde monstrii au ochii rosii.

Una dintre cele mai des intalnite frici ale copilariei este cea de intuneric. Deoarece un copil nu are dezvoltate, inca, abilitatile de coordonare si cunostintele specifice unui adult, ei pot sa isi imagineze o multitudine de lucruri. („Prietenii imaginari ai copiilor – cand acestia nu mai sunt normali?”) Frica de necunoscut este caracteristica fiecaruia dintre noi insa, in cazul copiilor, capata proportii mult mai mari, din cauza imaginatiei lor bogate.

Frica de straini se dezvolta in primele 6 luni din viata. Este caracterizata de plans si ascuns, atunci cand cel mic ia contact cu persoane straine.

Cosmarurile sunt, de fapt, dorinte nerealizate, din cauza interzicerii sau a neputintei – intr-un articol viitor, vom aborda cu siguranta acest subiect, el fiind unul foarte interesant. Visele pot fi formate din atacuri ale monstrilor, activitati sexuale sau alte lucruri si fapte neasteptate.

Conform statisticilor facute de catre Marks, in 1987, tratamentul fobiilor prin terapii behavioriste a dat, pana acum, rezultate foarte bune. Behaviorismul se bazeaza pe conditionarea clasica si crede ca raspunsul specific fobiilor este, de fapt, un reflex invatat, in urma unor stimuli care nu erau periculosi. Asadar, prin terapiile behavioriste, sunt reprezentate de „inversarea” acestui proces.

Terapiile behavioriste functioneaza prin expunerea copilului, in cauza, la stimuli care nu sunt periculosi, in mod gradual. De asemeni, este indicat ca, pe timpu tratamentului, sa nu ia contact cu stimuli periculosi. In alte cuvinte, copilul va trebui sa aiba de-a face cu cat mai multi serpi – daca aceasta este fobia lui, pe o eprioada de timp lunga, si sa nu vada nici un fel de alt sarpe, pe timpul tratamentului. Foa si Kozak au denumit aceasta metoda „tratamentul expunerii”, insa, desi pare simpla la prima vedere, trebuie facuta sub supravegherea unui psihoterapeut, deoarece reactia fobica ar putea fi periculoasa pentru cel mic. Mai mult, ar putea ca fobia sa creasca in intensitate, daca nu exista aceasta conditie.

Frica normala la stimulii periculosi, precum un sarpe sau un caine agresiv, este, din pacate, anihilata prin aceste terapii. Pentru un exemplu foarte bun al modului de aplicare si al efectelor terapiilor behavioriste va recomand filmul Portocala Mecanica, unde Alex este supus lor.

Deoarece ramurile psihologiei sunt numeroase, iar formele de psihoterapie sunt, la randul lor, intr-un numar are, in functie de formarea psihologului responsabil de tratamentul fobiei, se poate apela si la alte metode. Pe scurt, nu exista o formula functionala pentru toata lumea – desi terapiile behavioriste par sa dea cele mai bune roade – din moment ce oamenii sunt diferiti si la fel si specialistii, insa, daca cel mic sufera de o fobie, este neaparat sa mergeti la un psiholog care sa va indrume in pasii necesari tratarii ei, indiferent de ce curent a imbratisat. O fobie afecteaza desfasurarea normala a vietii si, de aceea, ea nu trebuie ignorata. Iar daca cel mic este si cel suferind, responsabilitatea tratarii ei cade pe umeii parintilor sai.