Toti parintii isi doresc ca fiii lor sa ajunga oameni in adevaratul sens al cuvantului: responsabili, inteligenti, decenti si complecsi. Si cred, cu tarie, ca au un cuvant de spus in dezvoltarea lor ulterioara. Nimic mai adevarat – sa spunem ca parintii nu au un impact asupra personalitatii copiilor ar insemna sa comitem o calomnie cognitiva! Pe de alta parte, studii recente demonstreaza ca rolul acestora nu este chiar atat de pronuntat pe cat s-ar crede. Din punct de vedere psihologic, cel putin. Concluziile respective pot veni ca un soc pentru promotorii ce folosesc ideile vechi legate de preceptele comportamentale. In prezent, alti factori par sa modeleze personalitatea copilului, cel mai important fiind grupul de prieteni. O oroare pentru majoritatea parintilor! („Efectul de cohorta – cum isi alege prietenii adolescentul?”)

Cu totii ne dorim sa avem control asupra vietii noastre si, implicit, asupra celor dragi noua. Respectarea libertatii de miscare si de gandire a apropiatilor poate reprezenta o problema in nenumarate cazuri, in special daca sentimentele noastre sunt protective sau dominante. Ce e mai dificil e sa intelegem ca progeniturile noastre se vor desprinde de noi la un moment dat si vor deveni indivizi de sine statatori, cu o personalitate proprie si un sistem unic de valori. („Parinti si copii: momentul separatiei”) Vremurile in care parintii inoculau mentalitatea lor copiilor sunt, in teorie, de mult apuse. Dar cum reusim sa le influentam personalitatea? Se poate modela personalitatea copiilor? Pentru a putea oferi raspunsuri concludente la aceste intrebari, trebuie sa incepem prin a defini conceptul de personalitate si a face, in mod clar, distinctia intre ea, caracter si temperament.

Riscand sa subliniem ceea ce este deja evident, inainte de orice, noi suntem persoane, exemplare ale aceleiasi specii, diferiti, dar asemanatori in prea multe feluri pentru a putea fi exemplificate cu vreo finalitate logica. Etimologic, cuvantul „persoana” isi are radacinile in greaca veche, si face referire la mastile pe care le purtau actorii in tragediile grecesti. Astfel, putem deduce ca pentru cei din jurul nostru suntem ceea ce vrem sa fim, ceea ce dorim sa aratam. Din punct de vedere psihologic, personalitatea reprezinta o combinatie unica de trasaturi comportamentale si emotionale ale unui individ, si este rezultatul imbinarii particularitatilor de caracter si temperament. Subliniem ca exista o distinctie clara intre temperament, caracter si personalitate.

Temperamentul reprezinta factorul „genetic” al personalitatii noastre. Cu trasaturile temperamentale ne nastem, iar acestea ne „echilibreaza personalitatea”. Caracterul reprezinta ansamblul de cunostinta pe care il capatam prin prisma experientei personale – asupra caracterului nostru isi exercita influenta societatea, familia, intamplarile marcante din viata noastra. Impreuna, trasaturile de caracter modelate de factorul temperamental innascut dau personalitatea noastra, „pattern-ul” nostru unic de miscare si manifestare.

Sunt numeroase clasificari ale tipurilor de personalitate, cele mai celebre fiind cele patru tipuri descoperite inca de pe vremea Greciei Antice, si teoria inovativa a lui C.G. Jung.

Probabil ca ati auzit comentarii venind din partea unora: „Nu-l enerva, e coleric!” sau „Ce pretentii ai? Nu vorbeste mult, ca doar asa-s flegmaticii..”. Aceste stereotipuri se bazeaza pe cele patru tipuri de personalitate identificate inca din Antichitate, si anume: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Din punct de vedere chimic, fiecare tip se leaga de un procentaj aditional al unei anumite substante in organism: colericul abunda in testosteron, sangvinicului ii corespunde dopamina, flegmaticului estrogenul iar melancolicului serotonina.

Fiecare tip de personalitate are anumite trasaturi unice, care fac posibila incadrarea intr-un anumit tipar (de unde si „tip” de personalitate). Astfel, legam colericii si sangvinicii de extraversiune (coleric – extravertit instabil; sangvinic – extravertit stabil), iar flegmaticii si melancolicii de introversiune (flegmatic – introvertit stabil; melancolic – introvertit instabil). Fiecare dintre noi are un tip primar si unul secundar (de exemplu: primar coleric, secundar melancolic), astfel incat nu se poate distinge o apartenenta desavarsita a nici unui individ la o categorie. In fond, suntem prea complecsi si prea diferiti pentru a ne putea rezuma doar la 4 tipuri de personalitate.

Din acest motiv, psihologia moderna a ajuns sa distinga nu mai putin de 16 tipuri de personalitate. Pornind de la teoria lui C.G Jung, care identifica doua feluri primare de interactiune cu ceilalti oameni si cu mediul inconjurator: extraversiune si intraversiune. Am vorbit despre ele si mai devreme, astfel ca e timpul sa le definim.

Extraversiunea tine de comunicativitate si sociabilitate – extravertitul va relationa eficient cu persoanele din jurul sau si va avea o tendinta expansiva in dialog. Introvertitul, pe de alta parte, este retinut din punct de vedere afectiv si verbal, preferand solitaritatea in locul companiei semenilor. Pornind de la extraversiune si intraversiune, s-au adaugat numerosi factori in ecuatie, imaginea de ansamblu incluzand in cele din urma 16 tipuri de personalitate ce au la baza o combinatie intre trasaturi opuse, precum intuitie – senzorialitate, afectivitate – reflexivitate si perceptivitate – judecativitate. Astfel, s-a format sistemul Myers Briggs. Sunt numeroase teste de personalitate pe internet care sa va spuna unde va incadrati – va sfatuim cu drag sa le incercati si sa va distrati pe seama „stereotipizarii” dumneavoastra!

In ceea ce tine de copii, poate fi dificil sa observam exact unde se incadreaza. Daca trecem cu vederea faptul ca acestia sunt in continua formare si se vor definitiviza ca indivizi candva la sfarsitul adolescentei, putem observa anumite semne inca din copilaria timpurie. Copiii vioi, sociabili si cu un simt al umorului remarcabil se vor incadra probabil intr-un model extravertit de personalitate, pe cand cei tacuti si linistiti, care prefera lectura in locul jucariilor si a interactiunii cu prietenii sunt, aparent, introvertiti. Exista si o opinie conform careia cand te maturizezi esti complet opus fata de cum erai in copilarie, dar nu s-au efectuat studii cu rezultate concludente in aceasta directie.

Sunt multe teorii cu privire la ce anume isi pune amprenta asupra dezvoltarii ulterioare a copilului. Factori precum ereditatea, relatia cu familia si sensibilitatea au, cu siguranta, un cuvant de spus. Printre altele, s-a observat ca ordinea in care s-a nascut influenteaza dezvoltarea psihologica a copilului. Astfel, putem observa ca primii nascuti sunt expansivi, repsonsabili si autoritari pe cand mezinii se dovedesc a fi mai alintati si mai lipsiti de griji. Ceea ce candva era o simpla ipoteza a fost demonstrat in ultimii ani de numeroase studii efectuate in acest sens. De asemenea, s-a observat ca ordinea nasterii influenteaza ulterior si deciziile romantice, precum si atitudinea in viata de cuplu.

Factorul genetic este, de asemenea, foarte important. Dezvoltatea capacitatilor cognitiv – emotionale tine de inteligenta innascuta, creativitate si, nu in ultimul rand, de determinarile individuale. Unele aspecte sunt prestabilite, si ne sunt date pentru a le dezvolta si evidentia in functie de posibilitati si de preferinte personale. Copilul isi va modela peronalitatea in functie de cum vede mediul inconjurator, iar uneltele prin care acesta o percepe sunt prestabilite.

Relatia cu semenii este, de asemenea, foarte importanta pentru oricine, cu precadere pentru copii. In primii 3 ani de viata, asimiliam tot fara a reusi sa filtram informatiile prin filtrul constiintei. Aici putem afirma ca parintii au cu adevarat un cuvant de spus – relatia dintre mama si tata, atmosfera din familie precum si tonul folosit pentru a comunica lasa urme in mintea si in sufletul noului-nascut. O atmosfera tensionata in familie poate da nastere unor complexe, pe cand un mediu cald si benefic permite o evolutie armonioasa a psihicului copilului. („Crizele de dezvoltare”)

Dar nu doar asta conteaza. Studii privind personalitatea gemenilor au scos in evidenta faptul ca, desi mediul familiar este acelasi, doi indivizi se pot dezvolta foarte diferit. Acelasi exemplu se aplica si pentru situatiile in care doi gemeni au fost separati la nastere – traind in medii diferite, ambii sunt suprinzator de asemanatori. Asta ne face, din nou, sa observam factorul genetic in evolutia personalitatii.

(Hiper)sensibilitatea contribuie si ea la formarea copilulului. Foarte impresionabil in primii ani de viata, acesta isi modeleaza trasaturile in functie de felul in care percepe stimulii. Se stie ca cei mici sunt extraordinar de empatici, iar sensibilitatea unora poate dainui si in viata adulta. Nu putem afirma daca acest fapt este benefic sau nu – tine de cazuri particulare. Astfel, un copil supus unor traume in copilarie pe care le-a perceput cu o sensibilitate accentuata poate avea dificultati in relationarea cu semenii ca viitor adult, pe cand o copilarie fericita nu promite neaparat o viata implinita si/ sau o buna interactiune cu persoanele din jur. („Vindecarea ranilor unei copilarii traumatizante”)

Desi preferam sa credem ca noi suntem cele mai importante persoane din viata copiilor nostri, unele teorii noi tin sa ne contrazica. Judith Rich Harris sustine ca nu parintii sunt cei a caror influenta este cea mai pregnanta in personalitatea copilului, ci, mai degraba, grupul de prieteni si mediul in care acestia isi desfasoara activitatile. Daca e sa privim situatia rational, observam ca la un moment dat ne pierdem controlul asupra celor mici. Gradinita, scoala primara si in cele din urma liceul aduc cu sine numeroase schimbari in viata copiilor, schimbari la care noi nu mai putem asista. Astfel, autoritatea suprema inceteaza sa fie mama de la un punct, ci doamna invatatoare. („Autoritatea parintilor se bazeaza pe educatia copiilor”)

Asta nu inseamna ca nu avem ceva de spus in formarea lor ca indivizi. Dupa cum am mentionat mai sus, cadrul familial are un rol aparte in toata ecuatia. Felul in care copilul percepe relatia dintre parinti poate da nastere la numeroase probleme. De exemplu, daca un copil vede casnicia parintilor lui ca fiind una tensionata, iar mama sau tatal dezvaluie aspecte ce depasesc capacitatile lui de intelegere, asta poate duce la creerea asa-numitor „daddy/mommy issues”, teoretizate de Freud si Jung drept complexele Oedip si Electra. („Cum ne influenteaza parintii in alegerea viitorilor parteneri?”) Simpatia sau antipatia fata de unul dintre parinti, in copilarie, poate da nastere unor conflicte cu sexul opus ce isi vor pune amprenta asupra vietii de adult.

In orice caz, revenind la interactiunea copilului cu mediul, felul in care acesta se intelege pe sine si se proiecteaza in relatiile cu ceilalti ajunge sa fie cel mai important factor in dezvoltarea personalitatii sale. Omul este, in fond, o fiinta sociala, iar Aristotel spunea ca cine reuseste sa traiasca in afara cetatii este fie animal salbatic fie zeu. Asadar, modul in care copilul ajunge sa lege prietenii, oamenii cu care se inconjoara si experientele pe care va ajunge sa le asimileze il vor forma ca si persoana. Competitia din clasele primare precum si grupul de prieteni pe care si-l va face in gimnaziu se vor separa complet de viata de familie si de parinti – copilul descopera independenta, iar felul in care alege sa o foloseasca depinde de el. Tot ce putem face noi, ca parinti, este sa ne impartasim experienta de viata si sa speram ca dam un exemplu bun fiilor nostri. („Parinti si copii: momentul separatiei”)

Dar asta nu inseamna ca acestia trebuie sa urmeze neclintit indicatiile noastre. In tinereste se stie: sfaturile sunt facute pentru a nu fi urmate, iar mentalitatea arhaica si autoritara nu isi mai gasesc, neaparat, locul in societatea actuala. Accesul la internet, mass-media precum si evenimentele curente impresioneaza. Iar noi nu putem controla impactul pe care acestea le au asupra dezvoltarii ulterioare a celor mici.

Asadar, putem conclude ca putem modela, intr-o oarecare masura, personalitatea copiilor nostri. Din pacate, insa, nu atat de mult pe cat majoritatea dintre noi si-ar dori. Din acest motiv, trebuie sa intelegem ca noi si copiii nostri suntem entitati separate, fiecare cu propriul drum in viata. Alegerile pe care le vor face, oamenii de care se vor inconjura si felul in care, in cele din urma, vor ajunge sa isi duca viata va tine cu precadere de cine vor EI sa fie. Asa cum va tine si felul in care isi vor dezvolta, in cele din urma, personalitatea. („Vreau sa-mi aleg singur cursul vietii!”)