Copiii mici s-au dovedit, inca din cele mai vechi timpuri, niste negociatori abili atunci cand a venit vorba despre ora lor de culcare. In mod regulat, ei au protestat si continua sa o faca din motive doar de ei stiute, invocandu-le parintilor tot felul de argumente prin care, spera cei mici, vor reusi sa ii induplece pe acestia sa ii mai lase putin sa stea in lumea oamenilor mari, care, in mod necinstit, nu au la randul lor pe cineva care sa ii oblige sa se bage in pat la ore fixe.

Desi paleta de optiuni a asa-ziselor lor nemultumiri este lunga, printre cele mai uzuale scuze folosite de catre copii, se numara urmatoarele: nu sunt obositi, nu le este somn, frica de intuneric, teama de monstri imaginari, fie din dulap, fie de sub pat, sau orice alte fiinte mistice care, odata ce parintele inchide usa in urma sa, brusc, pun stapanire pe copil, dar mai ales pe mintea lui, care lucreaza continuu, dandu-i, astfel, oportunitatea de a reinnoi constant arsenalul de justificari aduse parintilor, adultii care, crede cel mic, nu vor sa accepte ca lui, copilului, chiar nu ii este somn deloc, asa ca ar mai putea amana ora de culcare „inca putin”, ori acest „putin” e foarte relativ, caci niciodata nu coincide cu notiunea adultului asupra timpului „putin”.

Cei mici traiesc cu impresia ca, daca vor uza de toate urletele si lacrimile din dotare, adultul va ceda si astfel va obtine ceea ce isi doreste atat de mult: evitarea orei de culcare. Pentru moment, asta ar trebui sa fie de ajuns, cel putin pentru inceput, mai apoi, dupa taraganarea acestul interval de timp, urmand a incerca a isi da seama cum sa mai reuseasca cel putin o data, caci, cu siguranta, obisnuit cu o victorie usoara in fata parintelui, cel mic va incerca iar sa apeleze la latura emotionala a adultului si sa il muleze pe acesta dupa propriile preferinte, adica amanarea continua a somnului. Cu toate acestea, copilul e constient de faptul ca, in pofida iubirii parintesti, adultul va ceda la un moment dat, atunci cand rabdarea lui va ajunge la o limita, asa ca, totusi, ajuns in pat, va solicita sa i se citeasca o poveste sau fix atunci il vor napadi amintirile de peste zi, simtind, in mod inexplicabil, dorinta arzatoare de a discuta cu mama sau cu tata despre tot ceea ce s-a intamplat in ziua ce tocmai se incheie sau, mai important, despre cea ce va veni, caci seara, inainte de culcare, copilul e fascinat de-a dreptul de planificare, cea care, oricum, stim cu totii, nu are de ce sa fie printre prioritatile sale, mai ales cele organizatorice, in special la o varsta asa de frageda.

Copilul spera ca, odata cu intensitatea smiorcaielilor sale, va creste si iritarea parintelui. Mizeaza pe faptul ca, ajuns la capatul rabdarii, parintele va lasa garda jos, moment propice in care rugamintile celui mic vor putea sa exploateze la maximum emotiile resimtite de orice parinte atunci cand isi aude copilul plangand, nemultumit, in mod vadit, de tratamentul care, de altfel, este unul corespunzator, adecvat nevoilor sale fiziologice vis-a-vis de somn, in concordanta cu varsta avuta, deci numarul de ore minimale pe care trebuie sa le doarma un copil pe noapte.

Daca, initial, incepe prin apelarea la intimidare, la sensibilizarea adultului, cel care nu va putea dormi la randul sau linistit daca isi stie copilul nemultumit, plans si transpirat de la cat s-a zbatut, mai apoi, daca prima tehnica nu da roadele dorite, copilul trece la o faza mai agresiva, in care incepe cu amenintarile incarcate cu furia nereusitei de a isi indupleca parintele. Tipa ca din gura de sarpe si invinovateste parintele, facandu-l pe acesta sa se simta precum un tiran, care nu intelege copilul, care il abuzeaza si care uita ca, de fapt, cel mic nici nu prea este asa obosit, mai ales daca a avut, deja, o tura de somn, la amiaza. Cam asa sta strategia de lupta in mintea micutului. Nu face tot acest circ cu rea-intentie, ci el chiar se considera nedreptatit, de parca ar fi singur contra tuturor adultilor care refuza sa inteleaga un rationament atat de simplist, pe care chiar el, un copilas, a ajuns sa il descopere.

In schimb, parintele se topeste la auzul acestor reprosuri grave. Daca prima data a lasat de la el, constientizeaza ca a doua oara nu mai poate comite din nou aceeasi greseala, desi scenariul se repeta in fiecare seara, la culcare. Cu fiecare minut ce trece, starea de nervozitate a adultului se accentueaza, caci deja stie oricum finalitatea acestui proces de negocieri. Copilul, ca orice copil, va incerca sa il pacaleasca, sa traga cat mai mult de timp, ocazie cu care, el, adultul, nu va reusi sa avanseze cu propriile pregatiri pentru culcare si nici nu va avea somnul odihnitor de care are nevoie pentru a putea sa se repuna pe picioare a doua zi, dimineata, atunci cand va incepe un alt chin, trezirea copilului si pregatirea acestuia pentru gradinita, respectiv pentru scoala. („Liceul dimineata – o irosire de timp!”)

Pentru ce tot acest proces? De ce refuza sa adoarma, ce ii deranjeaza intr-atat incat sa repete, in fiecare seara, acest lung proces de targulaia, cand stiu si ei ca, oricum, vor trebui sa adoarma intr-un final, oricat s-ar chinui ei sa il intarzie?

Psihologul J.B.Watson a incercat sa elucideze acest mister si sa usureze munca parintilor, astfel ca a ajuns la concluzia ca acest comportament manifestat in randul copiilor mici este unul de factura patologica, derivat din indulgenta parintilor si din grija excesiva a acestora pentru nevoile copilului, in special din viteza reactiei, respectiv a aplanarii conflictului pornit, in primul rand, tot de catre copil. Conform spuselor sale, rasfatul celui mic isi spune cuvantul si atunci cand vine vorba de negocierea orei de culcare, cea care, in fond, nu ar trebui sa admita contestatii din partea copilului, el neavand un real drept de apel aici, caci inca nu e in masura sa aprecieze corect, just, cate ore trebuie sa doarma pe noapte pentru a se putea reface dupa o zi plina de activitati istovitoare, care il suprasolicita si il epuizeaza, tocmai pentru a fi apt de somn, asa incat activitatea neuronala sa se poata odihni noaptea, impulsurile creierului intrand intr-un stand by mode pana a doua zi, dimineata, cand energia debordanta a copilului e automat repusa in miscare.

In cartile de specialitate, mai ales in stagiile timpurii ale copilariei, se recomanda parintilor sa fie fermi pe pozitie, sa nu cedeze si sa nu isi creeze falsa impresie ca ar fi prea duri cu copilul, caci acesta chiar asta urmareste. Ori, odata capitulat in fata celui mic, el va miza intotdeauna pe aceasta tehnica, o dovada in acest sens fiind toate acele nopti in care, ca parinti, i-ati permis copilului dumneavoastra sa stea peste program, pentru „inca 5 minute”, care s-au transformat uneori in reprize repetate de intervale mult mai lungi de timp, asta in vederea faptului ca, oricum, copilul nu are inca notiunea timpului, deci pentru el 5 minute pot echivala cu usurinta 30-45 de minute in timp real.

In epoca primitiva, nu existau compartimentari, in niciunul dintre sectoarele de viata, asa incat, adesea, adultii locuiau, traiau si, implicit, dormeau alaturi de copii. Pentru nimeni nu era o noutate faptul ca, in fata pradatorilor, grupul trebuia sa ramana unit, compact, pentru ca dusmanul nocturn, care abia se intrezarea, dar care alimenta totusi frica tuturor, sa nu poata gasi o bresa prin care sa patrunda si sa atenteze la siguranta familiei. Asadar, atunci cand copilul urla si pretinde ca ii e frica de diverse personaje ce apar odata cu stingerea luminii si aparitia noptii, de fapt, el se manifesta pe baza instinctului de supravietuire, ADN-ul sau fiind inoculat cu aceasta, inca de la mai vechii nostri stramosi.

In pofida acestor argumente rudimentare, trebuie sa tinem cont de evolutia umana, a nevoilor si a stimulilor pentru simturi. Desi instinctul e acolo, deci persista, conditiile de trai au inregistrat o imbunatatire considerabila, astfel ca, in ziua de azi, temerile copiilor sunt nefondate, caci nu mai are cine sa ii atace sau cine sa le invadeze intimitatea, motiv pentru care nu exista nicio explicatie rationala, oricat ar insista ei, pentru ca cei mici sa evite somnul, mai ales daca au o camera a lor, pe care nu o impart cu nimeni, caci adultii, parintii, au nevoie de propriul spatiu in care sa se odihneasca la randul lor si sa se bucure impreuna de viata de adulti si de tot ceea ce presupune ea.

Ca adult, ati acumulat deja experienta necesara pentru a putea aprecia daca, intr-adevar, copilul are nevoie sau nu de somn la orele la care pretindeti sa fie in pat, pregatit pentru culcare. Chiar daca unele zile sunt mai obositoare decat celelalte si ati prefera sa faceti o baie lunga, nu profitati de aceste trairi pentru a va expedia copilul la somn, doar pentru a scapa de el si de insistentele sale de a va juca impreuna. Seara este un moment crucial in casele in care exista si copii mici, insa aceasta responsabilitate trebuie asumata odata cu cea de parinte. („Importanta meselor in familie”)

Fiti corecti cu cei mici, dar nu va neglijati nici pentru dumneavoastra, caci parintele incepe si incheie ziua, un ciclu in care trebuie sa isi gaseasca energia de care are nevoie pentru a face fata atat acasa, cat si la serviciu si la orice alte activitati mai are de efectuat in viata sa de adult. Niciunul dintre voi nu va fi multumit daca plecati la somn in urma unei certe aprige, mai ales daca in ea sunt implicate si alte personaje, cum ar fi partenerul de viata, sau alti copii. Somnul tuturor va fi tulburat daca cel mic reuseste sa va scoata din sarite si va determina sa apelati la un comportament autoritar, care se impune, dar care nu reuseste sa-l faca pe copil sa inteleaga ca, de fapt, desi nu pare, tot acest proces de adormire a lui, este tot in beneficiul sau.

Recomandabil ar fi ca, inca de la inceput, sa ii trasati copilului niste reguli, sa stie la ce sa se astepte atunci cand se apropie ora de culcare. Daca este prea mic si nu cunoaste ceasul, ori nu percepe notiunea timpului, inca dinainte de a veni momentul somnului, amintiti-i periodic ce urmeaza sa se intample. Incercati sa ii organizati timpul si activitatile de o asemenea maniera incat sa fie suficient de obosit si de solicitat pe parcursul zilei incat, seara, sa nu mai fie apt de negocieri, sa simta de unul singur ca a venit momentul sa se incarce cu energie prin somn. Pentru asta, de asemeena, trebuie gandit si somnul de la amiaza, caci nu intotdeauna el este unul necesar, contrar credintelor majoritare de pana in prezent. In plus, daca totusi vedeti ca nu are stare si nu poate adormi, fiind foarte energic, lasati copilul sa-si consume acest surplus de energie, motiv pentru care sariti peste pauza de pranz, urmand a recupera somnul in timpul noptii.