Lauda venita din partea parintelui este considerata fireasca, uneori chiar necesara pentru progresul copilului, cel ce trebuie recompensat dupa fiecare reusita a sa, indiferent daca este una realmente importanta, ori de dimensiuni mai reduse. („Efectul Pygmalion. Cercul vicios al definirii rezultatelor”) Tot ceea ce conteaza, in ochii parintelui, este faptul ca cel mic a dat dovada de bune intentii, chiar daca nu intotdeauna a fost premiat pentru propria initiativa. Asadar, aclamatiile parintilor vin automat in urma sarcinior marunte, de zi cu zi, pe care copilul le duce la bun sfarsit, incununand eforturile muncii sale cu un real succes.

Fiecare parinte are o parere buna despre copilul sau, despre cum s-a dezvoltat acesta si ce fel de persoana parintele stie, cu siguranta, ca va ajunge. Copilul fiecaruia dintre noi este cel mai grozav si mai extraordinar, sau cel putin asa ne place noua sa credem, afirmandu-ne ca atare aceasta opinie ori de cate ori avem un public care sa ne asculte si, eventual, sa aduca argumente suplimentare in favoarea minunatiei noastre de copil.

Sistemul de recompensare il mentine motivat pe copil. El stie ca, de fiecare data cand va izbuti ceva si va efectua o indatorire a sa, parintii sai vor fi mandri de el, se vor bucura pentru ceea ce a reusit sa faca, il vor aprecia, iar, in consecinta, laudele nu vor intarzia sa apara, la fel cum nici celelalte rude, vecinii sau prietenii apropiati nu vor rata, cu siguranta, ultima stire in materie de genialitate a copilului.

Poate, oare, dauna o lauda venita ea chiar din partea unui parinte bine intentionat? Este benefic pentru psihicul copilului ca el sa fie mereu ovationat, chiar si atunci cand ar trebui sa mai lucreze putin in plus pentru a fi complimentat cu adevarat, pe merit? Cum va reusi el sa se poata autoaprecia la justa sa valoare daca tu, ca parinte, ai grija de fiecare data sa ii amintesti ca e „cel mai bun copil din lumea asta mare”, ca altul nici nu se compara cu el si ca nici nu ai putea sa iti doresti mai mult decat ai deja din partea lui?

Psihanalistii au ajuns la concluzia ca, in majoritatea cazurilor in care, constient sau nu, un parinte exagereaza calitatile pe care copilul sau le detine, este din cauza faptului ca, atunci cand parintele era la randul sau copil, se simtea subapreciat, neiubit, ori neinteles la adevarata sa valoare. Acum, prin acest surplus de adulatii pe care i le ofera copilului in mod absolut gratuit, incearca sa compenseze intr-un fel stima de sine pe care el, copil fiind la vremea respectiva, o avea la acel moment trecut vis-a-vis de propria persoana. („Stima de sine la prescolari”) Constient de efectele negative ale un relatii parinte – copil nu tocmai afectiva, adultul vrea sa isi protejeze copilul de o eventuala interiorizare, astfel ca, din prea multa grija, ajunga sa ii dauneze comportamentului copilului sau, un ego care cu greu va mai putea fi controlat pe masura ce creste.

Parintele care in mod constient isi diferentiaza pe baza unor criterii pur subiective copilul de toti ceilalti, fie o face din placerea de le reaminti celorlalti parinti faptul ca ei probabil acasa au un copil mai putin cuminte sau dotat intelectual, starnindu-le astfel invidia, ori pur si simplu in adancul sufletului sau parintele chiar crede ca are un copil unic in desteptaciunea sa, ca acesta e de inegalat, refuzand astfel a admite iscusinta si istetimea tuturor celorlalti copii de varsta sa aflati pretutindeni pe glob.

Din cauza lipsei de experienta pe care copilul constientizeaza ca o are, uneori paseste cu pasi timizi in viata, neincrezator in fiecare alegere pe care o are de facut, avand impresia ca poate nu se va descurca singur, sau ca nu este suficient de capabil de a se ridica la nivelul asteptarilor pe care parintii sai le au raportat la propriul copil si la performantele acestuia. („Examenul de bacalaureat si alegerea facultatii – Cum ar putea ajuta parintii?”)

Parintii observa faptul ca cel mic nu are suficienta incredere in fortele proprii, asa ca ei vin, astfel, in intampinarea lui, cu un sistem de recompense de care il fac pe copil constient de urmatorul rationament: o fapta buna este egala cu o fapta apreciata, deci o recompensare care nu neaparat trebuie sa fie materiala, in cele mai multe cazuri o vorba buna, o incurajare si o lauda fiind mai bine primite de catre copil.

Dorind a investi in dezvoltarea durabila a educatiei copilului, parintii fac toate demersurile pe care le considera necesare pentru a ii demonstra copilului lor ca sunt mandri de felul in care el a ajuns sa se exprime, asigurandu-l, totodata, ca ei vor fi mereu acolo, pentru el, sprijinindu-l in tot ceea ce va dori sa faca.

Pentru ca, de multe ori, gesturile ori actiunile pe care parintii le intreprind nu sunt suficiente, ei apeleaza la cuvinte, fiindu-le mai usor si mai comod sa comunice astfel cu copilul. Cu aceasta ocazie, isi pregatesc tot arsenalul de cuvinte bune, demne de lauda pe care le au la adresa propriului copil. Cu toate astea, de subliniat este faptul ca specialistii sustin ca parintii ar trebui sa laude copilul doar cand acesta a realizat ceva cu adevarat important, micile reusite neavand nevoie de o asemenea reactie din partea parintilor, chiar daca nici ele nu trebuie trecute cu vederea, insa se pot, de asemenea, gasi forme mai reduse ca intensitate de apreciere.

Dorinta excesiva si necontrolata de complimentare a copilului nu ii este benefica nici lui, dar nici parintilor, in egala masura. Pentru satisfactia orgoliului personal, de parinte capabil sa creasca sub acoperisul familiei sale unul dintre cei mai minunati copii din lume, parintele nu face decat sa il supraaprecieze pe acesta, nefixandu-si astfel puncte de reper bine definite, potrivit carora ar trebui sa evalueze in mod obiectiv si sincer cand este meritata o lauda si cand aceasta se impune a fi amanata pana copilul va face ceva cu adevarat maret.