Stim ca a fi parinte este experienta centrala a vietii, cea mai buna sursa de constientizare de sine, adevarata fantana pentru bucurie si mandrie, cea mai buna dovada a iubirii dintre doi oameni. Stim ca a fi tata este cea mai puternica dovada de masculinitate. Dar, de ce atat de multi barbati uita acest lucru, dorindu-si doar fii si nu si fiice? Pana la urma, a trai experienta pe care o are de oferit paternitatea nu se rezuma la sexul copilului.

Cu siguranta, psihologia masculina este una suficient de complicata incat sa putem sa ii acordam cateva pagini ale site-ului nostru, asa cum am facut-o si in articolele „Legatura dintre tata si bebelusul sau”, „Relatia dintre tatal vitreg si copil” sau „Dezvoltarea psihologica a copiilor si rolul tatalui in viata lor”. De aceasta data, insa, o vom aborda dintr-o perspectiva diferita, reprezentata de influenta inconstientului masculin, in aspecte unde, la o prima vedere, ar parea ca nu au nici o legatura.

Traiati, cumva, cu ideea ca patriarhatul este forma de guvernare a societatii cea mai veche? Pentru ca daca da, atunci ne pare rau sa va spunem ca va inselati. Acest sistem social, in care barbatii sunt figura primara in organizare, avand autoritate asupra femeilor si a copiilor, este relativ tanar, inradacinandu-se in cultura si mintea noastra abia in secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Pana la acest moment, societatile diferite de pe mapamond erau fie egalitare, fie matriarhale, rareori intalnindu-se unele patriarhale.

In anul 1653, Sir Robert Filmer a scris cartea sa, numita „Patriarcha”. In ea, acesta apara drepturile regilor, care veneau pe linia descendenta a lui Adam, primul om din rasa noastra, conform crestinatatii. Aceasta carte a creat adevarate valtori care, impreuna cu propaganda bisericii, au condus la instaurarea patriarhatului in majoritatea societatilor crestine.

In secolul al XIX-lea, insa, multe femei au inceput sa isi puna itrebari legate de acest sistem comun acceptat. Cea mai proemineta figura a acelor timpuri a fost Sarah Grimke, care a inceput sa se indoiasca de capacitatea barbatilor de a traduce pasajele din Biblie care aveau legatura cu rolul sexelor, fara ca acestia sa fie supusi unui bias cognitiv. Elizabeth Cady Stanton a fost cea care a pus bazele unei miscari feministe in acest sens, atunci cand a publicat „Biblia femeilor”. Incet, incet, aceasta miscare a prins contur, aducandu-ne, astazi, intr-o societate egalitarista, din nou.

Barbatii, insa, nu au uitat ca, odata, lumea era a lor, asa incat astazi inca incearca sa pastreze societatea sub o forma patriarhala. Si, metoda prin care isi pot transmite autoritatea mai departe ar fi aceea de a avea un fiu. In plus, lupta dintre sexe inca nu s-a incheiat, iar fiecare parte crede, despre sine, ca este cea „mai buna”.

De cateva sute de ani, de acum, fiecare generatie de tati a transmis din ce in ce mai putin fiilor sai – nu doar mai putina putere, ci si mai putina intelepciune. Am ajuns in punctul in care multi tati nu joaca nici un rol in viata copiilor lor. Si toata lumea pare sa nu gaseasca nici o solutie pentru aceasta masculinitate dezorientata a societatilor.

In plus, in ultimii 200 de ani, fiecare generatie de tati a avut din ce in ce mai putina autoritate decat precedenta. Conceptul paternitatii s-a schimbat drastic dupa Revolutia Industriala, economia dictand faptul ca persoanele trebuie sa paraseasca locuinta pentru a munci. In acest caz, barbatii erau cei alesi, din moment ce ei nu putea hrani nou-nascutii. Multi dintre ei veneau acasa doar in timpul noptii sau al sfarsitelor de saptamana.

Ca un rezultat, masculinitatea a inceput sa fie definita mai putin prin implicarea domestica si mai mult prin cuvinte precum „putere de finantare”, „asigurarea resurselor necesare familiei”, etc. Odata cu aceste schimbari, intregul stereotip al barbatilor s-a schimbat – femeile trebuiau sa isi gaseasca un sot, pentru a fi sigure ca vor avea suficienti bani sa poata trai, care sa le apere si care sa reprezinte figura autoritara, in familie.

Astfel, chiar si in ziua de astazi, barbatul este privit ca cel care detine puterea, din punct de vedere financiar, iar femeia ca cea care depinde de el, aflandu-se pe o treapta inferioara. Desi nu este adevarat acest stereotip, el este un motiv consistent pentru care barbatii isi doresc sa aiba fii si nu fiice.

Ramura psihologiei care fascineaza stiinta moderna este Psihologia evolutionista. Probabil stiti deja, ce implica ea, daca sunteti cititori fideli ai site-ului nostru. Daca nu, iata un scurt rezumat: natura a instaurat cateva arhetipuri, in mintea noastra, care sunt transmise pe cale genetica, de la parinti la copii. Iar unul dintre aceste arhetipuri este acela ca genele noastre trebuie sa supravietuiasca, indiferent ce s-ar intampla – arhetip materializat si in instinctul de supravietuire al fiecaruia dintre noi.

Conform acestuia, copiii nostri mostenesc 50% dintre genele noastre si 50% dintre genele celuilalt parinte. Insa, cum am putea mai bine sa simtim ca acest copil ne duce genele mai departe, daca el nu ar semana cat mai mult cu noi? Acesta este un motiv destul de puternic pentru care mamele isi doresc fiice, iar tatii fii.

Daca este sa privim mai atent asupra acelor femei care isi doresc fii si asupra tatilor care isi doresc fiice, vom putea observa, cu usurinta, ca persoanele in cauza se identifica mai mult cu stereotipurile caracteristice sexului opus decat cu cele ale sexului de care apartin – astfel, o femeie autoritara, pe care multi ar caracteriza-o drept masculina, va simti ca genele i s-au transmis mai departe printr-o figura la fel de masculina ca si ea, asa cum ar fi un baietel.

Sa aruncam putin o privire peste stereotipurile de gen romanesti („Dezvoltarea rolului sexual si a conceptului de gen”). Femeile intampina, adeseori, probleme in cariera si in mediul social, deoarece inca nu a fost eradicata discriminarea sexuala, in tara noastra. Inca avem job-uri pentru barbati si job-uri pentru femei, jucarii pentru baietei si jucarii pentru fetite, filme specifice femeilor si cele specifice barbatilor, sporturi si multe alte aspecte care impart lumea in sexe. Si, sa fim sinceri, nici nu credem sa existe vreo schimbare prea curand, oricat de mult s-ar promova egalitarismul, la nivel mondial.

Privind din aceasta perspectiva, este de la sine inteles de ce tatii isi doresc ca propriul copil sa faca parte din categoria cu mai multe avantaje, asa cum sunt barbatii. Chiar daca ne dorim, cu totii, ca acest aspect sa nu existe, incarcandu-ne cu foarte multa moralitate, in discursurile despre egalitate, stim, cu totii, ca exista o lume a femeilor si o lume a barbatilor. Iar daca ele nu fac parte din mediul nostru, asta nu inseamna ca nu sunt un fenomen al lumii moderne. Si atunci, fiecare dintre noi isi doreste ca cel mic sa fie privilegiat, inca de la nastere, si sa nu trebuiasca sa lupte contra morilor de vant, pentru a obtine un rezultat.

Cum afirmam si in randurile de mai sus, patriarhatul a fost o consecinta a apartitiei crestinismului, in care femeia era considerata inferioara barbatului si redusa la o simpla masina de facut copii si de avut grija de sotul sau. Insa, acesta nu este singurul aspect in care religia a avut influenta.

Figura lui Dumnezeu este una masculina. Cea a fiului sau, la fel. Apostolii sunt si ei barbati. Femeile, in schimb, apar ca si pacatoase, asa cum este Maria Magdalena si ca mame, asa cum este Fecioara Maria. Familia se transforma, prin religie, intr-un stereotip, in care cea ideala este formata din tata, fiu si mama.

Si chiar daca tatal nu este un credincios, nu trebuie sa uitam ca suntem influentati prin foarte multe cai („Influenta televizorului asupra copiilor”) si ca fara sa vrem, adoptam unele dintre ideile celorlalti.

Miturile moderne ale masculinitatii abordeaza constant relatia dintre tati si fii, pentru a gasi conectii intre societatea pre-patriarhala si post-patriarhala, intre frica veche de tatal prea-puternic si cel modern, iubitor si plin de ivataturi. Durerea si rusinea esecului relatiei tata – fiu pare universala, asa cum ne arata si filmele vechi care dezbat acest subiect si care pun pe plan secund relatiile dintre femei si barbati.

Miturile tata – fiu au atras o audienta enorma in anii `70 - `80: am putut vedea barbati disperati sa reinnoiasca legatura cu tatal lor, chiar daca acestia din urma pareau intotdeauna nemultumiti de rezultatele celor dintai.

Problema este ca, astazi, multi dntre noi traiesc o relatie deficitara cu parintii lor, si in special cu tatii. Ocupati sa isi joace rolul social, acestia fie nu au avut timp suficient pentru noi, fie nu au reusit sa se adapteze asteptarilor noastre fie, pur si simplu, au intampinat o lipsa de comunicare. Si, daca in filme se poate spera la u final fericit, in care tatal si fiul devin prieteni, cel dintai realizand cat de mult a gresit, in realitate, acest lucru este, de multe ori, imposibil. Astfel, inversand rolurile, putem spera ca nu vom face aceleasi greseli ca si parintii nostri si ne promitem, ca tati, ca daca vom avea un fiu, vom fi tot ceea ce nu a fost tatal nostru pentru noi. Astfel, un barbat care isi doreste un fiu spera ca astfel, va putea sa repare greselile trecutului.

Exista, desigur, si situatia in care relatia tata – fiu a fost una idilica, caz in care barbatul vrea sa o retraiasca, la acelasi cote si la aceeasi intensitate, alaturi de fiul sau.