Atasamentul parental
„Atasamentul parintelui” este un termen tradus putin fortat, din engleza (Attachment parenting), in aceasta limba el definind o intreaga filozofie de educare a copilului, care cuprinde mult mai multe notiuni. Totusi, in lipsa unui cuvant care sa il defineasca, in vocabularul romanesc, multi autori par sa se multumeasca sa foloseasca acest termen, pe care il vom folosi si noi, in randurile care urmeaza.
Atasamentul parintelui este o metoda de educatie a copiilor, „in atasament”, prin care parintii sunt mult mai receptivi la nevoile emotionale ale celor mici, inca din primele zile ale vietii lor. Mama si copilul traiesc in simbioza, inca de la nastere, punand, astfel, o baza puternica pentru relatia dintre ei, atunci cand copilul va fi gata sa se individualizeze si, incet, incet, sa paraseasca familia pentru a si-o crea pe a sa („Parinti si copii: momentul separatiei”).
Aceasta sintagma a fost introdusa prima data de catre William Sears, un pediatru ce a dorit sa numeasca, astfel, acei parinti care nu folosesc violenta de nici un tip („Violenta verbala este tot o forma de violenta!”) pentru educatia si disciplinarea copiilor lor. De asemeni, ea defineste interesul parintilor pentru dezvoltarea capacitatilor logice ale micutilor, a empatiei lor si a cresterii sociabilitatii. Ideea care sta la baza acestui tip de educatie este oferirea dragostei intr-un mod neconditionat, in ambele directii.
Care sunt instrumentele atasamentului parental?
Exista o serie de 7 „instrumente” care sunt considerate a servi ca baza pentru acest tip de educatie, cu ajutorul carora parintii pot forma legatura emotionala cu cei mici, le pot oferi acestora suficienta incredere in ei si construiect o relatie corecta. Ele mai sunt cunoscute si drept „Cei 7 B”, dupa denumirea lor in limba engleza.
1. Legatura dupa nastere (Birth bonding)
Atasamentul se dezvolta in functie de felul in care parintii si copiii isi incep relatia, in primele saptamani dupa ce a avut loc nasterea. Fiind o perioada foarte sensibila, pentru amandoi, fiecare gest din acest moment conteaza pentru stabilirea acesteia. Apropierea reciproca este intr-o continua expansiune, ceea ce va conduce, in timp, la un atasament natural, resimtit atat de catre cel mic, cat si de mama. Acum, copilul percepe ca mama sa este eca mai potrivita pentru a avea grija de el, intuindu-i calitatile protectoare ale acesteia.
In cazul in care aceasta legatura nu a putut fi stabilita, in primele saptamani dupa nastere, nu trebuie sa va faceti griji. Legatura aceasta se stabileste intreaga viata, astfel incat timpul nu este pierdut. Totusi, ea ar trebui inceputa din primele momente ale apropierii dintre mama si copil.
2. Alaptarea (Breastfeeding)
Pe langa functia evidenta, alaptarea primeste in atasamentul parental si o alta conotatie: aceea de a descifra gesturile si emotiile copilului, prin citirea semnalelor pe care acesta le transmite. Daca la capitolul cuvinte, cel mic nu sta foarte bine in primele luni de viata, la cel al emotiilor si limbajului trupului („Limbajul trupului”) el este foarte bine „pregatit”, reusind sa exprime fiecare emotie pe care o simte. De aceea, in momentul in care mama sa il va alapta, ea va putea sa remarce gesturile pentru emotii precum dorinta, satisfactie, saturare, etc.
Pe langa acest lucru, alaptarea este necesara in primele luni de viata, pentru o buna dezvoltare a creierului celui mic, deoarece in laptele matern exista anumite substante ce nu pot fi reproduse prin chimie si cumparate de la magazin. In plus, in momentul in care o mama alapteaza, corpul acesteia produce prolactina si oxitocina, doi hormoni care ajuta la dezvoltarea unei legaturi durabile emotionale intre ea si copilul sau.
3. Purtarea copilului (Babywearing)
Pe site-ul nostru, puteti gasi un numar mare de articole care indeamna la purtarea copilului in brate si care explica modul cum ar trebui realizata aceasta. Purtarea in brate contribuie la crearea unei stari de confort pentru cel mic si la o sensibilitate mai ridicata din partea parintilor la nevoile sale. Prin aceasta actiune, cei doi invata sa se cunoasca reciproc, prin intermediul mirosurilor, sunetelor, simtului tactil, dar si prin stimuli emotionali.
4. Dormitul in aceeasi incapere (Bedding close to baby)
Exista cateva pareri contradictorii, printre specialisti, in ceea ce priveste dormitul in acelasi pat cu bebelusul. Totusi, deoarece aceasta este o metoda care se recomanda, in atasamentul parental, indemnarea noastra este sa transformati o camera din locuinta dumneavoastra intr-una comuna, in care patul celui mic sa fie alaturat patului parintilor sai.
In comert, exista spre vanzare accesorii pentru paturi mari, in care se poate aseza cel mic pe timpul noptii, acestea avand forma unui pat de bebelus, insa fara a avea latura dinspre patul paintilor. Astfel, nici nu riscati viata celui mic, punandu-l in acelasi pat cu dumneavoastra, si nici nu il puneti sa doarma la o distanta prea mare. Daca nu gasiti un astfel de accesoriu de cumparat, puteti sa il realizati la comanda, la un tamplar, pretul pentru o astfel de manopera fiind modic.
5. Increderea in plansul bebelusului (Beliefe in crying)
Desi, dupa multe nopti nedormite, plansul bebelusului poate parea covarsitor, este necesar sa va aduceti aminte ca aceasta este singura metoda prin care el va poate transmite ceea ce simte sau are nevoie („Stadiile dezvoltarii limbajului si problemele vorbirii”).
De aceea, reactiile la plansul copilului trebuie sa fie sensibile si intelegatoare, pentru a ii construi acestuia increderea ca sunteti acolo, ori de cate ori are nevoie. Cei mici se nasc cu increderea ca parintii lor vor fi acolo, cand au ei nevoie, insa cei mari trebuie sa invete sa aiba incredere in capacitatile lor de ingrijire.
Atentia la diferitele tipuri de plans ale unui bebelus, sporeste foarte mult comunicarea dintre parinti si copii.
6. Feriti-va de formatorii de bebelusi (Beware of baby trainers)
Adeseori, de-a lungul „carierei” dumneavoastra de mamica, veti intalni multi oameni care sa va ofere sfaturi despre educatie. In timp ce unele sunt venite de la persoane avizate, carora ar trebui sa le acordati atentie, („Mami stie, intotdeauna, mai bine”), alte persoane nu au nici cunostintele necesare si nici capacitatea de a oferi sfaturi.
Atasamentul parental, ca si filozofie, recomanda sa evitati orice sfaturi privitoare la copil, insa, deoarece nimeni nu se naste invatat, va sfatuim sa invatati sa recunoasteti care sunt persoanele care va pot oferi un sfat de calitate, asa cum sunt medicul sau psihologul, si sa le evitati pe cele care pot face mai mult rau decat bine.
7. Echilibru (Balance )
A fi parinte, insa, nu inseamna a trai doar pentru cel mic. Trebuie sa va aduceti aminte ca si dumneavoastra si partenerul sunteti oameni si, implicit, aveti propriile nevoi, dorinte si emotii. De aceea, la aparitia unui copil, este important sa gasiti balanta intre nevoile sale si cele pe care dumneavoastra le aveti, astfel incat nici o parte sa nu dezvolte frustrari. Mai multe despre acest aspect am discutat in articolul „Intimitatea in cuplu, dupa nasterea unui copil”, pe care vi-l recomandam cu cea mai mare placere.
Ce nu inseamna atasament parental?
Atasamentul parental nu inseamna un stil educational indulgent. Parintii care il aplica nu isi „alinta” copiii. Alintatul apare atunci cand unui copil i se ofera tot ceea ce el cere, indiferent de nevoile sale sau de ceea ce este practic. Indulgenta inseamna ca parintii ofera inghetata la micul dejun, isi lasa copiii sa stea pana seara tarziu sau sa se joace in lco sa isi faca temele. Parintii acestui stil, insa, nu le ofera copiilor tot ceea ce vor, ci tot ceea ce au nevoie. Ei cred ca dragostea si confortul este tot ceea ce un om are nevoie pentru a se dezvolta armonios, si nu dulciurile sau jucariile.
Parintilor acestui stil educational nu le este frica de lacrimi, ci chiar se bucura de ele, intelegand ca, prin acestea, cel mic isi exprima propriile nevoi. Ei incearca sa le inteleaga si nu le considera manipulative, chiar daca par comportamente specifice alintului – uneori, copilul este depasit de propriile emotii, astfel incat isi rezolva conflictul interior prin plans.
Atasamentul parental nu este o forma egoista de educatie. Parintele nu o face pentru a se simti el mai bine, ci pentru ca intelege care sunt nevoile unui copil. Parintii nu isi impun propriul stil: ei supervizeaza, urmaresc, explica, demonstreaza, raspund intrebarilor, arata cum pot fi facute actiunile intr-un mod sigur. Ei nu isi tin copilul strans de mana, la plimbari, de frica sa nu fuga, ci stiu ca, atunci cand ii vor spune sa vina inapoi, acesta o va face, pentru ca are incredere in ei, astfel incat il lasa sa isi satisfaca orice curiozitate are.
Atasamentul parental este un stil educational centrat pe copil si nevoile acestuia. Copiii au nevoie de un mediu structurat in care sa se dezvolte, de reguli si limite si, in special, de incredere in proprii parinti. Acest stil educational crede, simplu, ca parintii si copiii sunt aliati, si nu adversari, iar ca cei mici sunt invatati si nu antrenati.
Exista, insa, si tipuri gresite de atasament parental, despre care vom vorbi intr-un alt articol, motiv pentru care va recomandam ca, daca v-am trezit interesul cu aceasta prezentare, sa urmariti in aceasta saptamana site-ul nostru pentru mai multe informatii.
Articol revizuit de Lidia Gheorghe, Psihoterapeut, Educator Prenatal Certificat Lamaze
Centrul 9 luni