Sa incepem acest articol printr-o analogie. Ce meserie ai? Sa presupunem ca esti electrician si ca rareori se gasesc experti la fel de buni ca tine in acest domeniu. Sa presupunem ca nivelul cunostintelor tale autrecut cu mult peste „legate in stea” sau „in paralel”. Hai, mai bine, sa spunem ca esti inginer electrician. Iar eu, am luat o nota mare in clasa a 5-a la fizica, si chiar mi-a iesit experimentul legatului becurilor in stea din prima. De atunci, am mai legat unul sau doua, dar cam atat.

Iar noi, ne intalnim pe strada si incepem o discutie despre instaatii electrice. Te intreb cum sa rezolv problema becului ars din casa mea, iar tu imi spui ca, de fapt, nu becul ars este problema, ci ca eu aprind lumina prea des.

Asa e ca ar fi total deplasat sa incep sa te contrazic spunandu-ti ca „nu e asa” si sansa ca eu sa am dreptate ar fi undeva la... 2%?

Crunta analogie cu paternitatea, ai putea spune. Un copil nu e un bec, iar problemele pe care le pot intampina parintii nu sunt, nicidecum, instalatii. Insa, exista sansa ca, cineva care si-a dedicat viata studierii problemelor sistemului familial – precum un psiholog, sa stie exact motivele pentru care apar anumite conflicte, nu? Desigur ca sunteti de acord cu mine, altfel nu ati citi articole psihologice pe acest site.

Am facut o introducere lunga pentru a prezenta o problema atat de des intalnita in paternitatea romaneasca: fiecare mama crede ca ea e singura care detine adevarul absolut despre copilul ei si ca, daca cineva ii spune ca greseste sau lanseaza o idee care este in contradictie cu principiile ei, acesta nu ar trebui ascultat.

Familia este cel mai important factor care influenteaza dezvoltarea unui copil, pe plan fizic, psihic, moral si social. Avem la dispozitie urmatoarele date statistice:

• 9.3% dintre copiii romani intre 6 si 11 ani au probleme de sanatate mentala, necesitand asistenta specializata.
• 1/3 din populatia Europei sufera, in fiecare an, de o tulburare mentala
• numarul sinuciderilor este in crestere, 60% dintre ele fiind asociate cu depresii
• 66.700 persoane au fost externate in 2010 din spitalele de psihiatrie romanesti, 80% avand drept diagnostic depresia.
• 25% dintre mortile violente sunt sinucideri

Intr-o mare incredere in propriul instinct matern, majoritatea mamelor care adopta astfel de atitudini se apara argumentand pe baza lui. Insa, acesta nu este suficient. Daca ar fi sa ne bazam doar pe instinctul matern, atunci cum ne putem explica acele cazuri de copii abandonati sau maltratati de parinti? („Violenta verbala este tot o forma de violenta!”)

Instinctul matern apare odata cu prima menstruatie. Este felul naturii prin care ne obliga sa avem primul contact sexual, sa ne indragostim si sa formam familii. Este felul ei de a se asigura ca specia noastra continua. El exista si la animale, in exact aceeasi forma, insa mai putin mascat de normele sociale. Stiati, insa, ca in timpul migratiei, elefantii nu se opresc sa se odihneasca si, pe parcursul calatoriei, care uneori dureaza si cateva saptamani, cei slabi mor de la epuizare? Iar cei mai slabi dintr-o turma de elefanti sunt, desigur, puii. Care este rolul instinctului matern aici?

De ce da gres, uneori, instinctul matern? Pentru ca animalele, si includem aici si omul, sunt pur egocentrice. Interesul nostru primeaza in fata interesului altora, fie ei si puii nostri. Nu este o idee usor de digerat insa, va asigur, cu putina atentie veti reusi sa disecati fiecare fapta din viata dumneavoastra pana la motivul egocentric ce v-a impins sa o faceti.

Imi veti spune ca sunt parinti care se sacrifica pentru copiii lor, iar eu nu am sa contest asta. Dar, oare, copilul nu este o jumatate din tine? Nu reprezinta el, asigurarea ca dupa ce vei muri, inca vei trai, totusi, sub o alta forma? Asadar, sacrificiul pentru copil reprezinta, de fapt, o forma de altruism fata de o alta persoana? Nu, el reprezinta o asigurare fata de propria persoana, iar la aceasta concluzie au ajuns si psihologii care studiaza aceasta latura a vietii noastre.

Da, ne „sacrificam” pentru copii atunci cand le este in pericol viata sau integritatea – cel putin cand constientizam, insa nu ne sacrificam pentru ei mandria („De cate ori ai acceptat ca cel mic sa iti calce in picioare mandria?”), nevoile sociale („Ti-ai abandona cariera la care ai muncit atat de mult daca cel mic ar vrea sa stai fara motiv, non-stop cu el, chiar si cand a crescut mai mare si e perfect capabil sa se descurce fara tine?”), autoritatea („Daca cel mic ar vrea sa iasa, la 13 ani, in club, l-ai lasa?”).

Si daca nu ti-ai abandona aceste nevoi in fata propriului copil, mai mult ca sigur ca ultimul lucru pe care l-ai face e sa le lasi deoparte in fata unui strain. Si aici este punctul in care instinctul matern da gres.

Ce ne afecteaza cel mai tare atunci cand cineva ne atrage atentia ca gresim? Rusinea de a fi prinsi? Stima de sine care scade? Nu. Ne afecteaza, in primul rand, faptul ca cel care incearca sa ne demonstreze ca gresim este pe o treapta mai superioara decat noi, in acel moment. La fel cum profesorul atentioneaza elevul. Ne face, o secunda, chiar, sa ne intoarcem la acele momente cand, pe bancile scolii, eram nesiguri de noi si ne uitam la profesor ca la un atoatecunoscator, iar la noi prin prisma faptului ca „am fi putut studia mai mult”.

Iar lupta pentru suprematie – pentru pozitia alpha din turma – se da de la primul micro-organism. Teritorialitatea pe care, chiar daca nu o constientizam (desi nu e greu, daca ne uitam in jur si incercam sa observam cati oameni isi doresc cat mai multe posesii), toti o avem adanc inradacinata in inconstientul nostru, nu ne va permite niciodata sa capitulam in fata cuiva care vrea sa-si „arate superioritatea” in fata noastra, fara lupta.

Si, in acest caz, lupta consta intr-un simplu „Nu ai dreptate, eu stiu mai bine”.