Atunci cand avem copii si, chiar si atunci cand nu avem, inca, ne preocupa sa gasim formula adecvata de educatie a lor, astfel incat sa obtinem cele mai bune rezultate. De cele mai multe ori, vrem sa nu repetam greselile parintilor nostri, alteori vrem sa aplicam metodele educationale despre care specialistii spun ca sunt cele mai bune, asa cum ete educatia pozitiva („Cele 5 mesaje ale educatiei pozitive”).

Ce se intampla, insa, daca formula adoptata de noi nu este caracteristica personalitatii noastre, astfel incat adeseori apar inconsistente in comportament? Ce efecte are, asupra unuii copil, un parinte cu un caracter schimbator sau faptul ca cei doi parinti adopta metode diferite de educatie?

Inconstanta este un comportament al parintilor, care genereaza confuzie in mintea copiilor, ii face nesiguri, genereaza insecuritate, rebeliune, lipsa de incredere si chiar frica fata de parintele respectiv.

Si, asa cum putini se asteapta, majoritatea problemelor nu exista acolo unde metodele de educatie folosite de catre parinti sunt in majoritate bune sau rele, ci acolo unde exista variatii imposibil de prezis. Asadar, scopul paternitatii ar trebui sa fie acela de a fi un parinte bun („Voi reusi sa fiu o mama buna?”) sau, macar de a fi atat de constant pe cat e posibil.

Pentru o mai buna intelegere, sa luam urmatorul exemplu. Exista cateva comportamente ale copiilor care nu sunt treaba parintilor. Cum ar fi sa „manance tot din farfurie” sau sa mearga la somn la ora la care vrea parintele: somnul, mancarea, mersul la buda – toate acestea sunt instincte de baza, astfel incat copilul oricum le va face, exact atat cat si cand are el nevoie – nici nu va sta flamand (insa poate ajunge la suprasaturatie daca parintii sai il obliga sa manance „tot” din farfurie, chiar si daca el este satul), nici nu va sta treaz daca ii este somn si nici nu va putea sa mearga la buda la comanda (care dintre noi ar putea sa o faca?). Parintii trebuie, desigur, sa-si incurajeze copiii sa asculte de ei, insa nu sa ii oblige. Pentru ca un copil sa asculte de parintii sai, el trebuie sa aiba, in primul rand, incredere in ei. Daca un copil are parinti inconstanti, atunci el nu va avea incredere in ei. Si, implicit, mesajul lor va fi auzit, insa nu va fi crezut, acceptat si ascultat. Asa cum de multe ori s-a mentionat in articolele site-ului nostru, comunicarea ar trebui facuta ca intre oricare alti doi oameni, de la egal la egal, si nu de sus in jos.

Sa presupunem, de exemplu, ca nu v-a preocupat, pana in clasele mai mari, daca cel mic isi face temele sau nu. Vedeati notele si asta era suficient pentru a sti daca se descurca la scoala sau nu. Apoi, el are o problema personala, iar notele incep sa scada. Drept urmare, incepeti sa ii verificati temele. Sau uneori ii dati o suma mai mica de bani, iar alteori mai mare. Sau, in unele seri ii dati voie sa stea pana mai tarziu la calculator, iar de alte dati nu. Toate aceste variatii, care nu au un ritm sau un motiv pentru copil, sunt exemple de inconstanta. Ceea mai comuna forma este acea situatie in care spuneti „Nu” la o dorinta a copilului si, dupa mai multi „Nu”, intr-un final, acceptati si stabiliti niste limite.

De cate ori ati promis ceva copilului dumneavoastra si nu v-ati tinut de cuvant, refuzandu-l sau pur si simplu uitand acest lucru? Sunteti ocupat, iar copilul vine sa va spuna despre noua jucarie pe care toti ceilalti prieteni ai sai o au. Si vorbeste incontinuu despre cat de minunata e, ce caracteristici are, cum toti ceilalti copii o au, iar dumneavoastra sunteti in criza de timp cu ceea ce aveti de facut... Asa ca ii spuneti ca i-o veti cumpara si, in sfarsit, va puteti intoarce usurat la treaba dumneavoastra, pentru ca el tocmai a iesit din camera, cu un zambet larg pe fata. A doua zi insista sa iesit impreuna sa i-o cumparati. Si abia atunci realizati ca fie este prea scumpa, fie nu este necesara, astfel incat nu va puteti tine de promisiunea facuta. Va suna familiar aceasta poveste?

O poveste similara apare si in cazul pedepselor. Va amenintati copilul ca „daca nu isi termina temele, nu are voie la televizor”. Sau ca nu mai are voie sa manance ciocolata. Sau sa iasa afara... Iar dupa aceea, acesta se intristeaza atat de tare (sau plange), incat vi se face mila si uitati toate pedepsele promise.

Daca va regasiti intr-unul dintre scenariile de mai sus, atunci aveti un comportament lipsit de constanta.

Asa cum am precizat in randurile de mai sus, cel mai evident efect este cel al neincrederii in spusele parintelui. Atunci cand promisiunile si amenintarile noastre par lipsite de materializare (sunt goale, fara sens), acest lucru ne eticheteaza drept oameni in care nu poti avea incredere. Asta inseamna ca nu putem fi luati in serios. Dumneavoastra ati lua pe cineva in serios, daca obisnuieste sa faca ceea ce spune?

Constanta ar trebui sa existe intotdeauna – fie ca ese legata de promisiuni sau pedepse, fara exceptii sau scuze. Ofera structura si securitate copilului nostru, care va sti in permanenta ceea ce urmeaza sa se intample sau nu. De asemeni, il va ajuta sa invete responsabilitatea si relatia dintre cauza si efect. Ea construieste increderea si solidaritatea.

Atunci cand copilul intelege ca regulie exista si ca ele nu pot fi ocolite, se va minimaliza numarul disputelor si al argumentelor, lasand loc pentru o relatie mult mai profunda si bazata pe disciplina. Pe masura ce el va observa ca, intotdeauna, promisiunile sunt respectate, cooperarea va fi mult imbunatatita. („Noi metode de a crea cooperarea la copii”)

Consistenta comportamentului este una dintre cele mai importante virtuti pe care le avem si pe care le putem dezvolta in caracterul celor mici.

Nu va sfatuim sa fiti niste parinti rigizi, stim, cu totii, cam cat de problematic este un astfel de stil parental („Tu ce stil parental ai adoptat?”) insa ar trebui sa va bazati deciziile legate de copil si stilul educational adoptat cu acesta pe argumente logice, pe care si el sa le inteleaga.

Ca de exemplu, atunci cand ii refuzati o cerere, la intrebarea „De ce?”, sa aveti ce sa raspundeti. Iar raspunsul ar trebui sa fie, intotdeauna, unul onest. „De ce nu imi dai mai multi bani?” ar trebui sa primeasca un raspuns de tipul „Pentru ca nu avem mai multi bani” si nu un „Pentru ca asa vreau eu”.

Printr-un stil parental logic si constant, in care nu se iau decizii impulsive, doar pentru a va arata puterea, va invatati copilul sa aiba incerdere atat in el, cat si in dumneavoastra.

Intotdeauna trebuie sa va tineti de cuvant. Daca ati spus unui copil ca iti lasati sa iasa impreuna cu prietenii, intr-o zi, acest lucru ar trebui sa se intample intocmai. Daca il amenintati cu o pedeapsa, in cazul in care greseste, ar fi bine sa o si aplicati (motiv pentru care ar trebui sa va ganditi de doua ori inainte sa ii spuneti asta). Ca de exemplu, atunci cand mergeti in parc si ii spuneti ca daca nu sta cuminte mergeti acasa, in momentul in care greseste ar trebui sa va puneti in aplicare intentia initiala, pentru ca cel mic tocmai v-a testat. Iar asta ar trebui facuta intr-o liniste deplina si nu atragandu-i atentia printr-un discurs menit sa il faca sa se simta rusinat de ceea ce tocmai a facut. Nu doar ca aceasta ar insemna violenta psihologica, dar ar si distruge sansa ca cel mic sa invete responsabilitatea, in urma gestului sau.

Adeseori s-a pus problema daca exista o corelatie intre practicile parentale si comportamentul perturbant al copiilor. Despre acest aspect am discutat si in articolul „Tu ce stil parental ai adoptat?” insa, de aceasta data, vom vedea ca in functie de practicile aplicate de catre parinti, problemele copiilor pot fi mai grave sau mai putin grave.

Astfel, intr-o cercetare ale carei concluzii au fost publicate in 2000, s-a studiat practicile parintilor a 631 de copii care aveau un comportament perturbant (agresivitate, rezistenta crescuta, hiperactivitate). Dintre acestia, s-a dovedit ca fiecare dintre acesti parinti au aplicat practici parentale care constau in atitudini inconsistente si, de cele mai multe ori, acestia foloseau metode de pedeapsa care implicau agresiune fizica, psihica sau verbala („Violenta verbala este tot o forma de violenta!”)

Dupa aceasta descoperire, Psihologia copilului a abundat in studii care sa aprofundeze aceste cercetari. Asa cum era de asteptat, interactiunile ce implicau pedepse au fost asociate cu acei copii care manifestau deseori comportamente opozitionale. Parintii care foloseau agresivitatea psihica au fost asociati cu o agresivitate ridicata in cazul copiilor, si, cei care nu foloseau un stil parental constant, cu fii si fice care manifestau una dintre aceste doua forme de comportament perturbant, plus hiperactivitate.

Asadar, urmatoarea data cand va decideti ca veti face ceva, iar copilul dumneavoastra stie acest lucru, asigurati-va ca se va intampla intocmai. De aceea, inainte de a promite sau de a folosi o metoda de educatie, fiti absolut sigur ca va veti tine de cuvant si ca nu va veti schimba decizia prea curand, indiferent de circumstante.