Oricat de deschisi si oricate explicatii i se vor da, la un moment dat, apar sentimente de durere, psihic vorbind, cauzate de faptul ca au fost dati de langa parintii lor naturali. Atunci, parintele adoptiv trebuie sa fie diplomat, sa-l asculte si sa-i explice ca in viata se intampla si astfel de lucruri, dar ca acestea trebuiesc depasite. Sustinerea morala si sentimentala ajuta copilul sa parcurga aceasta perioada din viata ca orice alt copil.

In mintea lui, este posibil sa isi creeze idei nu tocmai corecte si adevarate, dar prin relatia deschisa, noii parinti pot corecta aceste idei, informatii. Este posibil ca sa se gandeasca la perioada anterioara adoptiei, la nasterea lor, si sa nu exprime gandurile datorita fricii de a nu ii necaji pe actualii parinti. Este bine sa se discute despre aceste aspecte ale vietii lor anterioare.

Fiind altfel decat ceilalti copii, poate aparea un sentient de inferioritate, un complex al caracterului lui. Parintii adoptivi trebuie sa aiba grija sa sesizeze acest complex si sa discute astfel incat sa-l inlature. Discutiile deschise sunt, de regula, benefice. Copilul trebuie incurajat pentru a facilita disparitia sentimentului de inferioritate, trebuie sa i se spuna ca este la fel ca ceilalti copii, ca este inteligent, ca reprezinta foarte mult pentru ei, parintii.

Este importanta comunicarea cu educatorii copilului. Si acestia trebuie sa fie atenti, sa nu strecoare in discutiile lor elememnte ce ar putea sa aminteasca copilului ca este adoptat si sa renasca sentimentele negative. Educatorul trebuie sa fie atent si la comportamentul celorlalti copii, comportament sau vorbe care ar putea dauna psihicului copilului in cauza. Parintii trebuie sa compenseze prin atitudinea lor binevoitoare si prin aprecieri la adresa copilului un eventual comportament negativ al educatorilor sau colegilor.

Indiferent de varsta, dar in mod deodebit la varsta cand intelegerea lucrurilor poate aluneca usor spre tendinte negative, comunicarea este cea care poate indrepta lucrurile spre directia corecta. Ar trebui sa i se spuna despre prietenia dintre el si parinti. Parintii, pe langa faptul ca sunt parinti, trebuie sa fie si prieteni cu care sa se poata discuta, sa li se planga de anumite aspecte neplacute ale vietii. Ei trebuie sa stie ca sunt iubiti si ca pot avea incredere in noua familie.

Copilul trebuie sa primeasca asigurari ca parintii vor fi alaturi de el in ceea ce va dori sa faca. Aceasta ii da incredere, iar el va privi lucrurile intr-un mod pozitiv si cu speranta ca va reusi.

Recompensa, nu doar materiala ci si verbala, il va ajuta sa constientizeze ca el este bun, ca a facut ceva corect, ca parintii sai sunt mandri de el. Parintii trebuie sa ii aminteasca mereu de acest lucru, de faptul ca au incredere in el. Calitatile lor trebuie laudate, sunt copiii buni, invata bine, reusesc sa ia note mari, actiune care va intari relatia parinte-copil.

Chiar daca sunt lucruri stiute, comunicarea cu copilul apropie. El stie ca isi iubeste parintii si ca este iubit de ei, simte asta, dar daca i se spune, zestrea lui emotionala se imbogateste.

Copilul adoptat nu trebuie alintat mai mult decat ceilalti copii, el trebuie tratat ca restul copiilor de varsta sa. Atunci cand greseste trebuie sa i se spuna, sa fie pedepsit, sa fie invatat sa isi recunoasca greselile, sa invete sa spuna ca ii pare rau si sa fie ajutat sa constientizeze ca a gresit. Parintii nu trebuie sa uite sa ii spuna mereu cat de mult conteaza pentru ei faptul ca il au alaturi, ca sunt impreuna, ca sunt o familie, cat de important este el, copilul adoptat, pentru ei, parintii adoptivi.

Daca copilul a fost infiat de mic, iar atitudinea parintilor a fost una deschisa, viata copilului a evoluat cu siguranta normal. S-a dezvoltat ca si ceilalti copii, fara complexe.

Din nefericire, exista si situatii cand lucrurile nu stau chiar atat de simplu. Parintii nu au avut o relatie deschisa cu copiii sau copii au fost adoptati la perioada adolescentei. Comunicarea in aceste cazuri este dificila pentru ambele parti.

Copilul este necomunicativ, se inchide in sine, are impresia ca toti din jur il privesc diferit, negativ, ii vor raul. Instinctul de aparare apare, iar copilul reactioneaza uneori violent.

Parintii ajung sa sufere, sa creada ca au esuat. Este clar ca au gresit undeva in educatie (daca a fost adoptat de mic), iar daca l-au adoptat la adolescenta, trebuie sa se confrunte cu tarele anterioare, educatia proasta de cele mai multe ori, sentimente marcate de lipsa dragostei. Se simt vinovati cumva, se simt neputiinciosi in fata acestei situatii, ce pare mai mult o provocare, o lupta intre ei si copil, si nu ceea ce ar fi trebuit sa fie, o relatie armonioasa.

Trebuie sa aruncam “armele rele” jos, sa nu mai tipam, sa nu il pedepsim fara un motiv inteleiat, sa nu ii vorbim urat si sa ne “inarmam” cu ceea ce este mai bine, sa vorbim, sa vorbim, sa vorbim... Comunicarea calma, explicatiile logice asupra greselilor amandurora, calmul, speranta si mai ales dragostea pot rezolva aceasta problema de comunicare.

Cu siguranta cele bune vor triumfa daca vom avea suficienta rabdare si ne vom face timp sa tratam “problema” corespunzator, deoarece aceasta este o mare problema.

Daca a gresit trebuie sa ii explicam clar, cu exemple concludente, de ce nu este bine ce a facut si ce urmari va avea gestul lui. Nu il pedepsim de la prima greseala, ci ii spunem cat de necajiti suntem ca a facut ceva rau, dar, ca nu a disparut iubirea pentru el.

In concluzie, comunicarea si dragostea sunt elementele cele mai importante in cresterea si educarea unui copil adoptat. Trebuie sa retinem faptul ca nu a ajuns la noi de buna voie si ca, oricat de rai ar fi fost parintii biologici, copilul tot ii iubeste si ii este dor de ceea ce a avut inainte.