Aproximativ 350.000 de copii din Romania au parintii plecati la munca in strainatate. Cel putin, acesta este numarul oficial, insa, este lesne de inteles ca el este mult mai mare. In 2005, doar in Cluj, existau 245.995 de alocatii pentru copiii crescuti in familii monoparentale („Copiii crescuti doar de mama”). In 2009, existau 22.000 de copii in orfelinate si alti 20.000 in plasament maternal...

Toate aceste cifre nu pot decat sa traga un semnal de alarma asupra faptului ca exista o reala problema si ca un numar extraordinar de mare de copii sufera de privare afectiva, in tara noastra. S-a discutat in articolul mentionat in randurile de mai sus, dar si in articolul „Problemele copilului fara un parinte” despre cei care cresc in familiile monoparentale. Pana acum, insa, nu am spus nimic despre cei ai caror parinti sunt plecati la munca, in strainatate, sau despre cei care, desi au parintii in tara, nu primesc suficienta atentie din partea lor, din cauza serviciului acestora din urma. Asta pentru ca privarea afectiva merita un articol separat, fiind o problema complexa si care afecteaza nu doar copilul, ci intregul sistem familial.

Pentru prima oara, viitorul DSM V va include si un sindrom relational. Michael First, unul dintre membrii comisiei de cercetare pentru DSM V, a spus in termeni plastici, in 2002, ca o tulburare relationala, in contrast cu cele individuale, se afla la mijlocul conjuncturilor dintre doi sau mai multi oameni, mai mult decat in problemele unui singur individ, aflat in acea relatie. Mai explicit, atunci cand exista o tulburare relationala, asa cum este si privarea afectiva, atat cauzele cat si simptomele se gasesc la toate persoanele implicate si nu doar la una singura. De aceea, ar fi incorect sa spunem ca doar parintele este vinovat de aceasta privare sau ca doar copilul sufera consecintele ei.

Da, un copil nu poate fi facut vinovat, in mod constient, de deciziile parintilor. Insa, el poate constitui una dintre cauzele pentru care se instaureaza o astfel de relatie. Ca, de exemplu, aparitia sa poate fi declansatorul care determina parintele sa isi caute o munca mai bine platita, in alta tara. Iar el nu este singurul care sufera de privare afectiva, in aceasta relatie, parintele trecand prin efecte nedorite, cauzate de lipsa iubirii si a contactului cu fiul sau fiica sa.

De aceea, rezolvarea unei tulburari relationale nu se poate face doar acordand atentie unei singure parti implicate, ci amandurora. Acesta este si motivul pentru care terapia de cuplu („Familia ca sistem - rolul terapiei de cuplu”) se desfasoara doar in prezenta ambelor persoane, psihoterapeutul punand accent pe problemele amandurora.

Acest lucru nu inseamna, insa, ca nu poate exista un contribuitor principal la tulburarea relationala existenta. Si, pentru ca discutam, in primul rand, de copii, este lesne de inteles ca, in cazul privarii afective parentale, tocmai parintele este principalul vinovat de aceasta situatie! Totusi, este posibil ca si reactiile celei de-a doua persoane sa contribuie la instalarea acestei rupturi. De exemplu, un adolescent poate da suficiente motive, astfel incat, parintele sa isi doreasca sa plece cat mai mult de acasa, chiar daca, in mod logic si obiectiv, parintele ar trebui sa inteleaga ce se intampla, prin prisma maturitatii.

Tulburarea deprivarii emotionale, numita inainte Neuroza deprivarii sau Neuroza frustrarii, la germani, a primit acest nume pentru a se adapta standardelor impuse de catre Asociatia Americana a Psihiatrilor. Este o tulburare ce se caracterizeaza prin dificultatea de a construi relatii cu altii, un sentiment general de inadaptare si o tendinta crescuta spre a ii critica pe altii, aceasta aparand ca urmare a privarii afective din copilarie.

Tulburarea relationala, asa cum este si privarea afectiva, este definita ca un patern persistent si dureros de emotii si sentimente, de comportamente si perceptii, intre doua persoane, precum parintele si copilul sau sau cei doi soti ai unei casnicii. Criteriile de diagnostic sunt aceleasi, in ambele cazuri.

Spre deosebire de alte tulburari de pe Axa I, tulburarea deprivarii emotionale nu este una a stimei de sine, cauzata de deprivarile din copilarie, traumele emotionale sau defecte congenitale, ci, mai degraba, este o conditie de interdependenta relationala, generata fie de o inteligenta emotionala scazuta („Rolul inteligentei emotionale in relatia cu viitorul copil”), fie de alexitimie (abilitatea limitata de a recunoaste propriile emotii), care poate aparea fie la unul, fie la ambii indivizi implicati.

Din moment ce tulburarea privarii afective este o consecinta a dinamicii relatiei dintre doi indivizi, este posibil sa se gaseasca diferite cai pentru a reduce nivelul acesteia, prin cresterea grijii fata de interactiune si a nivelului abilitatilor sociale. Relatiile „pot functiona daca ambii indivizi lucreaza impreuna pentru a intelege diferentele dintre ei si pentru a dezvolta noi cai de comunicare, exprimare a emotiilor si a iubirii, care sunt functionale pentru ambii” (Aston, 2007).

Tulburarea deprivarii emotionale a fost, prima oara, semnalata de catre Anna Terruwe, dupa ce a lucrat ca si terapeut psihanalitic. Aceasta a tratat o femeie de 25 de ani, pentru „anxietate intensa” si „o viata emotionala imatura si neobisnuita”, pe care doctorul a descris-o ca fiind foarte inteligenta. Dupa 6 luni de psihoterapie, pacienta i-a spus doctorului „Doctore, nimic din ceea ce spui nu are vreun efect asupra mea. De 6 luni stau aici, sperand ca vei reusi sa te conectezi cu mine... Ai fost, insa, oarba la nevoile mele.”

Aceasta marturisire a condus-o pe Terruwe la concluzia ca pacienta „s-a simtit ca un copil. Tot ceea ce are ea nevoie este sa fie tratata in acest fel, iar eu sa ma fi comportat ca o mama.” Terrewe, impreuna cu colegul sau, Conrad Baars, a inceput, astfel, un studiu asupra privarii afective asupra unui individ. Cercetarile lor au condus la dezvoltarea diagnosticului Tulburarii deprivarii emotionale.

Simptome Insuficienta dezvoltarii vietii emotionale:

• Exista capacitatea de a „dori” contacte sociale cu altii, insa nu se gaseste satisfactia emotionala in ele.
• Sentimentul de singuratate si disconfort in situatiile sociale.
• Incapacitatea de a renuta la controlul emotiilor (sentimentul de confort in cazul in care apar anumite emotii)
• Pot parea excesiv de curajosi si energici.

• Frica de a nu rani sentimentele celorlalti
• Necesitatea unei reasigurari permanente
• Sensibilitate crescuta la judecatile, criticile sau remarcile altor persoane.
• Tendinta de a face pe plac altor persoane, in speranta castigarii aprobarii acestora si a evitarii respingerii si a criticilor
• Griji constante privind opinia celorlalti.

• Credinta ca nu exista motive pentru a fi iubit.
• Credinta ca nu poate iubi pe altcineva.
• Suspecteaza ca afectiunea apare ca si cauza a altor motive.

• Sentimente puternice de vinovatie.
• Nevoia de a colecta diferite obiecte nefolositoare.