Ce poate fi mai trist decat un copil ramas fara parinti? Solutia la care ne gandim este adoptia. Adoptia, in sine, este un sistem. Inca de la primele intentii, trebuie urmati foarte multi pasi, multa birocratie si, trecand peste aspectele strict fizice, un mare consum emotional.

Pe tot parcursul evolutiei familiei unui copil adoptat, totul este o provocare, reprezentata atat de sentimentele parintilor, cat mai ales, de catre cele ale copilului.

Sa incepem cu inceputul. Copilul ramas fara parinti, din diverse motive si la varste diferite, sufera o trauma, mai mult sau mai putin constientizata, iar lipsa afectiunii parintilor lasa o amprenta asupra psihicului sau, a laturii sale afective.

Parintii care se lovesc de imposibilitatea de a avea proprii copii, sau, dintr-un motiv sau altul, decid sa adopte un copil, au si ei parte de o trauma sentimentala. Avem, deci, doua parti care sufera si care incearca sa-si depaseasca suferinta prin intemeierea unei familii complete, parinti si copii. De cele mai multe ori reusesc, dar rareori nu.

Sa spunem ca s-au depasit toate obstacolele, cele birocratice, legale, si, in sfarsit, este intemeiata familia, formata din parinti iubitori si un copil adoptat. De aici incepe marea provocare pentru toti cei implicati. Educatia copilului adoptat nu trebuie sa difere de cea a copilul cu parinti biologici proprii.

Inca de la venirea in familia de adoptie, copilul, oricat de mic ar fi, sesizeaza o schimbare, de cele mai multe ori, in bine. Adaptarea este uneori dificila la copiii mai mari, tinand cont de istoricul sau emotional, locurile prin care a trecut pana sa ajunga aici. A cunoscut un numar mare de adulti care ar fi trebuit sa inlocuiasca parintii.

Starea sa emotionala depinde, foarte mult, de puterea lui de adaptare la cerintele fiecaruia din jurul lui pentru a supravietui. Uneori, chiar reactiile lor nu sunt cele la care se asteapta parintii adoptivi, realizandu-se astfel o stare de tensiune, iar parintii au nevoie de sfaturile specialistilor.

Momentul in care i se spune copilului ca este adoptat, in majoritatea cazurilor este amanat, copilul afland adevarul de la alti adulti din jurul lui sau de la alti copii, colegi. Acest lucru ii poate declansa un soc emotional si poate avea urmari dintre cele mai neasteptate.

Exista, desigur, si cazuri fericite atunci cand totul se deruleaza normal: parintii aleg momentul potrivit, copilul are capacitatea intelectuala si emotionala sa inteleaga situatia si, in final, acest moment, atat de dificil in fapt, ajunge sa fie unul care sa uneasca familia din punct de vedere emotional.

Evitarea momentului adevarului, amanarea lui pana la a fi prea tarziu nu este niciodata o solutie. Copilul, in mod deosebit in perioada adolescentei, doreste sa stie despre cum erau parintii inainte de a se naste el, perioadele lor de tinerete, adolescenta parintilor. Aceste informatii, legate de nasterea sa, de copilaria de dinainte de a isi aminti el ceva, ajuta la formarea, construirea imaginii de sine. Este foarte important ca parintii adoptivi sa aleaga maniera potrivita de a spune copilului aceste lucruri, modul cum s-a intamplat, de ce, care sunt motivele pentru care ei au dorit sa adopte un copil, care sunt motivele pentru care copilul a ajuns in situatia de a fi adoptat.

Este foarte important de unde a fost preluat copilul, de la o institutie, de la parintii biologici sau de la un asistent maternal. Nu trebuie sa fie nimeni invinovatit, trebuie sa i se spuna ca persoanele care s-au ocupat de el au facut tot ceea ce era corect, dar ca au existat motive intemeiate pentru care lucrurile au evoluat in acest sens.

Exista rare cazuri cand, mai presus de bunele intentii, adoptia nu reuseste, parintii sunt depasiti de rolul lor, nu simt dragostea copilului, nu pot interactiona cu acesta, descopera ca nu sunt capabili sa depaseasca probleme neasteptate care apar. In aceste cazuri, este categoric nevoie de ajutorul specializat, atat pentru parinti, cat si pentru copil.

De cele mai multe ori, copilul adoptat este considerat “copil cu probleme” in mod nejustificat. Aceasta parere gresita genereaza si un comportament diferit, uneori cu reguli mult prea stricte, iar alteori mult prea prea permisive, asa cum am putut vedea in articolul ”Efectul Pygmalion. Cercul vicios care ne defineste rezultatele”.

Esecul unei adoptii poate aparea si din cauze independente de persoanele implicate, cum ar fi moartea unuia dintre noii parinti, divortul, problemele financiare majore, probleme de sanatate.

Rezultatele acestor situatii, mai mult sau mai putin grave, se reflecta in comportamentul copilului fata de parinti, fata de cei care il educa, fata de adultii din preajma lui si fata de copiii din jurul sau. Aspectele ce tin de nevoia de afectiune, de comunicare, de socializare, au de suferit, aparand, uneori, tendinte agresive. O atitudine corecta, un plus de afectiune si tandrete, tactul si rabdarea parintilor, dar si consilierea de specialitate pot rezolva aceste probleme.

“Istoria” anterioara a adoptiei, situatiile conflicuale care pot aparea in famila adoptiva pot conduce la probleme pe termen lung in dezvoltarea emotionala si a intregului psihic al copilului adoptat.

In situatiile in care viata familiei nu se deruleazaasa cum s-a dorit, pot aparea:

1. maturizarea timpurie;
2. dezechilibrul comportamentului afectiv;
3. socializarea si comunicarea deficitare;
4. comportamentul agresiv;
5. comportamentul antisocial;
6. complexul de inferioritate;
7. criza de identitate.

Inainte de a fi adoptat, atunci cand acest lucru se intampla la o varsta la care copilul constientizeaza ceea ce i se intampla, el trece prin perioade grele din punct de vedere emotional. Este lipsit de dragostea si sprijinul parintesc, al mamei in mod special, intalneste oameni care sunt mai mult sau mai putin grijulii cu el, copii care, chiar si in joaca, au un comportament si un limbaj deosebit, rautacios, negativ. Astfel, el se supara, iar dragostea parinteasca ii lipseste,din ce in ce mai mult si tanarul incepe sa simta ca este diferit fata de ceilalti copii.

Dupa adoptie, uneori, sentimentele contradictorii nu se opresc. Desi acum are dragostea parintilor adoptivi, rautatea copiilor cu care se joaca ramane, si chiar atitudinea educatorilor poate ramane diferita fata de el. Toate aceste marcheaza sufletul copilului. El trebuie sa se descurce singur, trebuie sa supravietuiasca altfel decat ceilalti copii, iar sentimentele lui sunt estompate de reactiile celorlalti.

Astfel apare maturizarea precoce, ganduri si atitudini care se instaleaza mult mai devreme decat ar fi normal. Dragostea si caldura din noul camin il ajuta, dar, exista si cazuri cand, daca si acestea lipsesc, ii adancesc sentimentul de copil singur care trebuie sa faca fata tuturor vicisitudinilor, deoarece asa ii dicteaza instinctul de conservare.

Fiecare copil isi cauta in mod inconstient echilibrul psihic, care consta in nevoile fiecaruia de a fi fericit, in modul in care este vazuta lumea din jurul lui, in mandria si in siguranta personala. Atunci cand punctele de sprijin emotional, si chiar fizic, lipsesc, atunci cand percepe un sentiment de dominare al altora fata de el si atunci cand simte o distantare intre el si restul lumii, apare dezechilibrul comportamentului afectiv.

Atitudinea rautacioasa si dezinteresata a celor din jur determina inchiderea in sine, sentimentele nu mai sunt exteriorizate, sunt inhibate, copilul nu mai socializeaza, nu mai comunica liber, isi judeca singur gandurile, nu mai cere ajutorul din jur. In acest caz, socializarea si comunicarea ating un nivel scazut.

Reactia copilului care se loveste de aspectele mentionate mai sus este una de aparare, printr-un comportament agresiv. El trebuie sa supravietuiasca, sa razbeasca in viata, iar fara educatia corespunzatoare prin care sa fie coordonat si canalizat, acest instinct de supravietuire se concretizeaza prin atitudini agresive.

Parintii, in dorinta lor de a proteja copilul de noi traume, adopta o atitudine cu tendinte de rasfat si exces de afectiune, care duc, intr-un final, la un astfel de comportament din partea copilului. Tot ceea ce il inconjoara este altfel, are alte valori, nu ii aduc bucuria si fericirea asa cum se intampla la ceilalti copii. Nu mai doreste sa isi impartaseasca sentimentele si nu mai doreste sa se joace cu nimeni.

De multe ori, modul in care i se spune copilului adevarul despre situatia anterioara adoptiei, despre parintii sai biologici sau atunci cand descopera singur aceste lucruri, nu ii multumesc cerintele inconstiente pe care copilul le are. Afla ca a fost adoptat, si nu i se explica de catre noii parinti cu tact, iar copilul va considera ca este altfel decat ceilalti, ii este rusine de ceea ce i s-a intamplat, si apare acest complex.

Copilului adoptat trebuie sa i se spuna cine ii sunt parintii biologici, fara a ii blama. De multe ori, momentul marturisirii este amanat atat de mult, incat el afla de la cei din jur, dar nu apuca sa stie care a fost situatia sa de dinainte de momentul adoptiei. Nu isi cunoaste parintii biologici, nu stie pe unde a fost si nici cine a avut grija de el, dar vrea sa stie. Este greu de aflat. Parintii de acum nu il sprijina pentru ca inca nu i-au spus tot ce el trebuie sa stie. Se afla intr-o criza de identitate. Nu stie cine este, de fapt.

Aceste probleme apar, de regula, cu putin inaintea perioadei adolescentei, parcurg adolescenta si, in general, dispar la inceputul perioadei maturitatii.

Copiii adoptati sunt foarte dificili, astfel ajungand sa apara probleme nu doar intre copil si cei din jur, ci, de exemplu, intre noii sai parinti. Ceea ce trebuie sa facem daca ne aflam in aceasta situatie este sa incercam pe cat posibil sa ajutam copilul sa treaca peste problemele si peste greutatile pe care el crede ca trebuie sa le poarte pe umeri in continuare. El nu mai este singur, ci are doi parinti care il iubesc!