Creierul functioneaza pe baza de hormoni. In momentul in care ceva ne place, neurohipofiza elibereaza ocitocina produsa de catre hipotalamus, astfel incat o senzatie de fericire ne invadeaza. Atunci cand darul primit nu ne provoaca atat de multa placere sau cand suntem obisnuiti sa primim, in mod constant, daruri, acest hormon nu mai este eliminat, astfel incat nici reactia emotionala nu mai este simtita.

Asadar, urmatoarea oara cand primiti sau daruiti cadouri, iar reactia nu este cea asteptata, nu dati vina pe persoana cealalta, deoarece raspunsul este strict fiziologic si nu poate fi controlat. La fel se intampla in toate celelalte situatii ale vietii care implica emotii pozitive, motiv pentru care, daca ceva nu iti place, oricate argumente ti s-ar aduce, tot nu va ajunge printre preferatele tale.

Oricat de ambiguu ar parea, daruirea cadourilor este un aspect care tine strict de egoism. Insa, din fericire, el nu este unul constient, ci, de asemeni, fiziologic. Asa cum spuneam intr-unul dintre articolele precedente, altruismul nu exista decat ca definitie in dictionar, insa nu si in comportamentul uman.

Daruind primul cadou – act invatat social, de la familie, ne-am simtit bine, din pricina ocitocinei, iar creierul nostru a inteles, atunci, ca trebuie sa faca daruri, pentru a retrai aceasta senzatie. Am repetat obiceiul, pana cand acesta a devenit aproape mecanic. Acestui fapt i se mai adauga si normele sociale, care cer ca, in anumite zile, sa se dea cadouri – acest fapt aducand un plus de ocitocina, dat de multumirea de a ne conforma obiceiurilor celor din jur si, astfel, de a fi cu un pas mai aproape de acceptarea noastra de societate.

Sa comparam, putin, mintea umana cu cea animala – pana la urma, omul este definit ca si animal social. Sa luam, de exemplu, un catel, pe care dorim sa il dresam sa stea culcat. Prima oara, cand il rasplatim pentru acest lucru, el se bucura de acceptarea noastra. A doua oara, va repeta gestul, pentru a isi primi rasplata si laudele. Incet, incet, va sti sa stea culcat, chiar daca rasplata nu va mai veni. La fel suntem si noi, oamenii: primim aprecierea celor din jur, fie ea si formala, iar din dorinta de a o mai avea, repetam gestul.

In limbaj psihologic, cadoul ar putea fi numit stimul sau rasplata. Va aduceti aminte, in copilarie, celebra sintagma „Daca nu esti cuminte nu mai vine Mosul sa-ti dea cadouri?” Dar „Am fost cuminte, asa ca am primit cadouri” sau „Am multi prieteni si, de aceea, am primit multe cadouri”. Va mai aduceti aminte si de celebrul experiment al lui Pavlov? Cei familiarizati cu termenii deja intuiesc unde vreau sa ajung.

V-am prezentat modelul invatarii conditionate in articolul „Scapa-ti copilul de obiceiurile rele”. Asa invatam sa ne bucuram de cadouri, sa fim cuminti si sa socializam, cat mai mult.

Reversul medaliei este un mecanism de aparare, al creierului, pe care eu il admir foarte mult, si anume obisnuinta. El este cel care este responsabil de celebrul Sindrom Stockholm si de faptul ca unii oameni reusesc sa traiasca in conditii greu de imaginat: teama, ura, deceptia, etc. elibereaza, la randul lor, substante in creierul nostru, asa cum se intampla si in cazul fericirii. Pentru ca situatia care ne creeaza emotii negative sa fie mai usor suportabila, creierul incepe sa elimine tot mai putine astfel de substante, de cate ori aceasta se repeta, astfel incat, la un moment dat, devenim impasibili in fata greutatilor.

Din pacate, exista si o parte neagra a acestui mecanism: orice substanta eliberata prea des, in creier, ne conduce la ignorare. Asa se intampla si daca primim cadouri, de mai multe ori: la un moment dat, ajungem sa nu mai fim impresionati de ele, nu pentru ca nu am vrea, ci pentru ca organismul nostru este setat sa reactioneze astfel.

El este motivul pentru care noi, oamenii, nu ne mai bucuram, de multe lucruri pe care viata le are de oferit, asa cum o faceam odata: o reusita la locul de munca, emotia primului sarut sau a primei iubiri, Spiritul Sarbatorilor, o noapte de distractie sau o calatorie in locuri necunoscute. Este ceva absolut normal si se intensifica pe masura ce inaintam in varsta si experimentam astfel de momente.

Cheia, pentru a ne pastra bucuria momentului, este sa incercam, pe cat putinta, sa il diversificam sau rarim. Un cadou, primit constant, de ziua ta sau de Craciun, devine obisnuinta. Un cadou neasteptat, insa, ne va surprinde creierul indeajuns incat sa se elibereze ocitocina si sa ne bucuram pe deplin de el.

Tot in chimia creierului sta si acest raspuns. Daruirea si primirea cadourilor este un obicei social. Eu daruiesc, pentru ca asa se face. Primesc, pentru ca fiecare dintre cei din jur primeste. Daca as trai intr-un trib salbatic, nici nu mi-ar pasa ca, in lume, se dau si se primesc cadouri. As ridica din umeri, daca as auzi de ele, si mi-as continua, nestingherita, cioplitul sagetilor cu care sa vanez.

Daca eu nu ma mai conformez la normele societatii, exista un risc mare sa fiu exclusa – acest gand care zace in inconstientul nostru fiind o reminescenta a tribului. Desigur, nu-mi doresc sa fiu exclusa (altfel cum as mai supravietui, de una singura, in jungla asta, atat de periculoasa?) si, de aceea, creierul nostru nu mai produce ocitocina, scazand, astfel, nivelul normal. Drept urmare, eu simt tristete – sentiment suficient cat sa ma mobilizez si sa fac „ceva” in privinta asta (sa imi caut un trib, care sa ma accepte asa cum sunt, dar asta ar insemna sa merg mult timp prin jungla periculoasa, singura – si nici nu se stie daca exista sau sa ma conformez normelor tribului meu, ca ei sa ma accepte si sa nu ma supun unui astfel de risc, sansele de reusita fiind minime). Daca nu fac nimic, apare frustrarea. Daca nici acum nu decid sa actionez, creierul targe serios semnalul de alarma, supunandu-ma unei crize de depresie.

Asadar, de ce ne dorim cadouri, chiar daca acum ni se pare ca ele sunt mai mult mofturi care ne golesc, anual, buzunarele? Pentru ca stramosilor nostri le era frica sa se aventureze singuri in jungla. Ilar, stiu, insa total adevarat – cel putin daca esti dintre cei care cred in evolutie.