Daca multe dintre aspectele care tin de copilarie sunt, inca, neclare chiar si pentru specialisti, un lucru este intotdeauna sigur: aceasta este o perioada care abunda in imaginatie. De aceea, poate nici nu ar trebui sa ne mire atunci cand ne vedem copilul de doar cativa anisori discutand cu un prieten imaginar, personificat de un ursulet de plus, un animalut sau chiar un fruct. Cand, insa, devine acest lucru anormal si care este explicatia stiintifica a acestuia?

Animismul este cunoscut inca din cele mai vechi timpuri si, in perioada primitiva a omenirii, era des intalnit si la adulti. Chiar si in ziua de astazi, el mai poate fi observat la unele persoane mature si, mai mult, la intregi popoare.

Totusi, ce reprezinta animismul si din ce izvoraste el? Animismul reprezinta personificarea – insufletirea – obiectelor si a fenomenelor naturii, cel care trece prin acest proces acordandu-le caracteristici umane. Acest termen a aparut in anul 1871, intr-un tratat ce studia cultura primitiva, care a fost scris de catre etnograful englez Edward Burnett Tylor. In medicina, termenul animism difera de cel din domeniul religios, aici fiind exemplificat prin doctrina fiziologico-medicala a lui Stah, ce explica faptele de zi cu zi prin prezenta sufletului.

In domeniul psihologic, animismul combina ambele perspective, si defineste o actiune preponderent manifestata de catre copiii. Acesta a fost mentionat intr-unul dintre stadiile de dezvoltare ale lui Piaget, acesta din urma fiind caracterizat printr-o gandire „egocentrica si animistica”.

Stadiul preoperational al lui Piaget se desfasoara intre varsta de 4 si 8 ani si are o multitudine de caracteristici. Printre acestea, se numara:

• exista o logica transductiva
• este dominat de imitatie amanata, joc simbolic, desen, fixarea limbajului, imagini mentale
• inteligenta este simbolica, prelogica, precategoriala, functionala, discursiva
• exista un egocentrism secundar

Daca animismul inseamna a da viata obiectelor, prietenii imaginari depasesc, de multe ori, stadiul de forma concreta si apar doar in mintea celor mici. Un studiu, facut de catre cei din Philadelphia, a aratat ca 65% dintre copiii americani au un prieten imaginar inchipuit, cu care se joaca si comunica zilnic.

In universul din mintea sa, copilul crede ca personajul imaginat are si un corespondent in lumea reala, pe care spera sa il intalneasca, la un moment dat. In momentele sale rationale, atunci cand nu se joaca, acesta stie ca ceea ce isi imagineaza este o fantasma si nu o persoana reala, palpabila.

Initial, in anii 1890, atunci cand s-au descoperit prietenii imaginari la copii, s-a crezut ca este vorba despre un tip de schizofrenie. Mai tarziu insa, acest diagnostic a fost invalidat, din fericire, si s-a demonstrat ca este perfect normal ca, dupa varsta de 3 ani, un copil sa isi creeze o astfel de lume fantastica, in care sa domneasca un prieten invizibil pentru ceilalti.

Prietenii imaginari pot aparea ca si un mecanism de aparare al creierului. Atunci cand copilul greseste, din dorinta de a nu isi dezamagi parintii, ii este mai usor sa dea vina pe „Prietenul imaginar care a facut boacana”, decat sa isi accepte responsabilitatea. In cazul copiilor singuri la parinti, prietenii imaginari pot suplini lipsa fratelui pe care si-l doresc sau pot sa personifice o figura protectoare, ce ii apara de ceea ce le creeaza frica, din jurul lor. Daca un copil nu poate iesi afara, la joaca, in imaginatia sa el va face acest lucru cu prietenul sau.

Intr-un cuvant, aparitia prietenilor imaginari este o manifestare a frustrarilor unui copil, indiferent care ar fi acestea. Acesta functioneaza precum un refugiu, care iti permite sa faci tot ceea ce parintii iti interzic, sa ajungi in locuri pe care doresti sa le vezi sau sa te aperi de situatii carora altfel nu ai cum sa le faci fata. Copiii pot avea si pana la 8 astfel de prieteni imaginari, in jurul carora creeaza adevarate istorii si tabele de personalitate.

Pana la aproximativ 6 ani, un prieten imaginar reprezinta o descarcare psihologica foarte sanatoasa si, de aceea, este important ca parintii sa o lase sa persiste. Incet – incet, copiii vor realiza ca acesta este doar produsul imaginatiei lor si ca, in viata reala, nu exista nici un ursulet de plus care sa refuze sa manance mere. Un studiu facut de catre Universitatea La Trobe, a aratat ca acei copii ce au un prieten imaginar invata mai repede decat cei care nu au, lucrurile noi, dar si ca isi dezvolta mai usor comunicarea si limbajul.

Daca prietenul imaginar persista si dupa ce copilul a inceput sa mearga la scoala, acest fapt constituie un risc pentru ca socializarea sa nu mai fie facuta la nivelul la care este normal. Copilul se poate izola de ceilalti si, mai mult, poate deveni tinta glumelor lor, creandu-se, astfel, un intreg complex de inferioritate, dar si alte probleme de ordin psihic, deloc placute.

Tot momentul intrarii in primul an scolar este si cel in care copilul incepe sa foloseasca logica, sa faca diferenta intre real si imaginar. Persistenta unui astfel de prieten poate fi un semn ca au aparut unele probleme in dezvoltarea psihica a copilului si, in acest caz, ar fi recomandabil sa mergeti la un consult al unui specialist.

Exista, desigur, si cazuri in care adultii au, inca, un prieten imaginar, folosit ca si in cazul copiilor mici, drept modalitate de refulare din fata realitatii. Nici acest lucru nu ar trebui sa ridice vreun semn de intrebare (avem destule exemple de oameni adulti care isi revarsa frustrarile astfel – chiar religia este explicata in acest mod de catre unii psihologi), insa, cu siguranta, ar trebui sa ne ingrijoreze atunci cand apar si alte simptome, precum inabilitatea de a crea relatii sociale, agresivitate, cosmaruri sau alte tulburari de comportament. In acest caz, este indicat sa se ia legatura cu un psiholog, deoarece astfel de manifestari pot fi simptome ale unor boli grave, precum schizofrenia sau tulburarea bipolara.