Ce ai face daca fiul sau fiica ta, pe care il/o visai medic, profesor sau inginer, ti-ar spune ca vrea sa devina pictor? Desigur, te-ai gandi, prima oara, ca meseria de pictor inseamna, de fapt, o condamnare la o lupta acerba pentru simpla supravietuire. Apoi, poate, ai incerca sa il/o convingi sa renunte la acest vis. Poate, in sinea ta, crezi ca il/o ajuti sa-i fie bine in viata, dar este, oare, corect fata de el/ea?

In articolul „Parinti si copii: momentul separatiei”, am insistat asupra acordarii unei depline libertati adolescentului, din partea parintilor. Daca acolo insistam asupra motivelor pentru care ar trebui sa ii acorzi dreptul de a decide, in acest articol vom vedea care sunt consecintele practice ale privarii lui de acest drept si cum ai putea tu, ca parinte, sa inchizi ochii atunci cand nu esti convins ca el face o alegere buna.

Da, stii, deja, ca ai un copil capabil si matur, care s-ar descurca bine in viata. Doar tu esti cel care i-a oferit cea mai buna educatie posibila, care ai facut sacrificii de dragul lui si care ai incercat sa ii inlesnesti drumul spre o viata mai usoara decat ai facut tu. Acum opreste-te o secunda: nu cumva, aceasta este strict parerea ta subiectiva? De unde stii ca tu, ca om, imperfect prin natura sa, stii care sunt alegerile corecte in viata si care nu?

O problema des discutata in cercurile pe subiecte familiale este cea prin care parintii vor sa isi traiasca neimplinirile prin intermediul copiilor lor. Ridicata inca din perioada de varf a psihanalizei si prezenta, chiar, si in cartile religioase, aceasta idee este atat de bine inradacinata in mentalitatea omeneasca incat, uneori, este imposibil sa o recunoastem in actiunile noastre ca parinte, desi ea este prezenta in majoritatea lor. De altfel, nu am sti de ce trebuie sa ne ferim copilul, decat daca am fi trecut noi insine printr-o experienta asemanatoare sau daca am fi vazut la altii acest lucru.

Poate job-ul pe care il ai acum este unul lipsit de culoare, obositor si nu prea satisfacator din punct de vedere financiar. Poate ai vazut si tu cum unii medici s-au imbogatit din aceasta meserie. Sau poate ai trait intr-o perioada in care inginerul si profesorul erau situati pe cele mai de varf trepte in piramida prestigiului social. Poate ai fi vrut sa ajungi unul dintre ei, chiar, insa parintii tai au vrut ca tu sa urmezi un domeniu care nu te atragea, sub nici o forma, insa, ai cedat presiunii lor. Nu sunt rare aceste cazuri de parinti, in special, deoarece, in perioada comunista, tinerii erau educati intr-un regim autoritar, fara posibilitati de exprimare, iar ei, la randul lor, si-au educat copiii astfel. De altfel, e perfect normala aceasta mentalitate: de ce ai vrea ca fiul sau fiica ta sa se chinuie, in viata, cand ar putea sa faca niste alegeri mai bune pentru finantele lor?

Din pacate, o astfel de mentalitate este de mult depasita. Rolurile sociale, piata mereu competitiva a muncii, societatea care, prin actiunile sale, ii obliga pe tineri sa se distanteze unii de altii, in „buni” si „mai putini buni” in anumite domenii, toate acestea creeaza, acum, o enorma prapastie intre generatii, ce, rareori, poate fi depasita de catre parinti.

Un alt efect al perioadei de comunism, asupra mentalitatii celor ce au fost educati atunci, este lipsa curajului de a incerca retete noi, de a risca, de a iti canaliza toata energia spre un tel ce nu a mai fost atins de nimeni. „De ce sa incerce sa se faca pictor, cand stim bine ca toti pictorii mor de foame?” Putini sunt acei parinti care se vor gandi ca, prin talentul lui, un copil poate obtine rezultate mult mai bune decat intr-o meserie spre care nu are nici un fel de afinitate si ca, poate, acesta este un viitor Van Gogh.

Nascut din termenul de mediocritate, „mediocratia” inseamna o intreaga societate guvernata de oameni mediocri. George Carlin a folosit termenul pentru a desemna ceea ce se intampla in zilele noastre, atunci cand, din dorinta de a fi egali, fiecare om, indiferent de capacitatea sa, este indrumat sa aleaga cai de viata in care nu are nici un talent.

Noul sistem de invatamant promoveaza egalitatea intre cel capabil si cel mai putin capabil, introducand, prin programa vasta, pentru toti elevii, mediocritatea. De exemplu, un copil cu un extraordinar talent la desen, va fi obligat sa studieze si sa se afle in competitie, cu cel foarte bun la matematica, la cursurile aceluiasi profesor. De asemeni, cel bun la matematica, insa slab la pictura, va trebui sa fie un concurent al celui talentat la desen. Obiectele optionale, din care se pot naste foarte multe meserii, precum desenul, psihologia, filosofia, logica sau chimia, detin o pondere mult mai mica in programa scolara decat matematica sau romana. Desigur, acestea doua din urma sunt importante, pentru un om, insa cati dintre noi am folosit, dupa terminarea liceului, o derivata? Iar daca, prin absurd, un copil ar avea talent in crearea unor campanii ecologice, de unde ar putea sti acesta, sau parintii lui, ca aceasta ii este menirea?

Asadar, iata cum destinul ne este guvernat, inca de mici copii, de dorintele altora. Obsesia parintilor pentru facultatile cunoscute, pentru domeniile de succes deja incercate de altii, a condus la o stare de mediocritate in profesii ce greu mai poate fi readusa la un nivel normal. Facultatile scot, astazi, „someri pe banda rulanta”, victime ale sistemului si ale unei mentalitati colective de „fa, mama, facultate ca Georgel, ca sa ai si tu ce are el”.

Totusi, departe de parerea mea relativ subiectiva asupra acestui subiect, exista o scapare de la aceasta situatie, si anume propria putere de decizie si propriul instinct. Poate fara a realiza, inca, un copil stie, deja, la ce se pricepe. Ca e desen, ca e dans, ca e chimie organica, curiozitatea naturala il va atrage ca un magnet spre domeniul in care va excela. Problema, desigur, apare atunci cand parintii nu inteleg acest lucru.

Paternitatea este, adeseori, confundata cu autoritatea. Tot in articolul „Parinti si copii: momentul separatiei”, va adusesem la cunostinta o poezie foarte frumoasa si adevarata, ce spunea „Copiii vostri nu sunt copiii vostri”. Desigur, este foarte greu, ca parinte, in special dupa cativa ani petrecuti in „meseria” aceasta, sa renunti la propriul mod de gandire si protectie a copilului tau. Mai greu, chiar, este sa realizezi ca acesta are propriile dorinte, diferite de ale tale, uneori la poluri opuse. Totusi, stiu sigur ca ii vrei binele, iar binele lui e reprezentat de indeplinirea nevoilor sale, si nu ale tale.

Poate la inceput iti va fi extraordinar de greu sa descoperi ca el are propriile nevoi, sa inveti sa le recunosti si sa il lasi sa si le indeplineasca. Poate, alteori, vei crede ca dorintele sale ii vor crea o viata plina de greutati. Insa, trebuie sa intelegi ca numai prin propriile experiente, acesta va invata si ca, neindeplinirea dorintelor sale ii creeaza si ii va crea, pe viitor, o stare profunda de nefericire. Tu ce ai fi vrut sa devii, atunci cand ai fost mic?

Desigur, orice parinte va proclama, la nevoie, ca ii acorda libertate copilului sau, insa, este, oare, adevarata aceasta afirmatie? Insasi statisticile arata o tendinta foarte mare a parintilor de a guverna aceasta falsa libertate, de a intarzia separarea copilului de ei, ca dorinte si nevoi, de a impiedica obtinerea autonomiei lor. Motto-ul ascuns al educatiei venite din partea parintilor, uneori chiar si fara ca ei sa aiba cunostinta de acest lucru, este obtinerea unui om obedient, ce joaca roluri sociale, regizate de catre parinti. Disciplina este, adeseori, confundata cu un sistem de limitare a libertatii copilului, cand aceasta ar trebui aplicata exact asa cum este ea definita, in latinescul „discera”, ce inseamna, a invata sa iti asculti vocea interioara.

Astfel, primul pas spre redarea libertatii copilului tau este acceptarea ca acesta are propriile emotii si ca ele au nevoie sa se manifeste. Exista o diferenta abisala intre „Nu trebuie sa te faci pictor/ sa umbli cu acei oameni/ sa iubesti acea persoana” si „Inteleg ceea ce simti si sunt aici sa te sustin, in caz ca ai sa ai nevoie”. Nu exista un mesaj mai roditor, mai reconfortant, pentru un copil, decat acela ca este inteles si sustinut in viata. Asadar, lasa-ti copilul sa invete singur diferenta intre autonomie si anarhie, intre fantezie si extravaganta, intre libertate si repercursiuni, deoarece, asa cum, atunci cand plantam o floare trebuie sa ii permitem sa iasa din pamant, intai, pentru a inflori, la fel si el are nevoie sa isi urmeze propriul drum, pentru o dezvoltare armonioasa si fireasca.