„Am propria identitate! Nu pot trai dupa a ta!” Acestea sunt, cu siguranta, cuvinte dureroase, pentru orice parinte. „De cand a devenit atat de independent?” si „De cand ceea ce ii spun eu nu mai este bine?” sunt intrebari care se nasc in mintea oricarui om ce, odata protectorul total al copilului, se vede acum pus in situatia de a ii da drumul si a il lasa sa isi ia primele decizii. Poate, oare, un parinte, sa faca pasul acesta? Si daca da, cu ce sacrificii?

Peter Blas, un psihanalist ce a studiat perioada adolescentina, spunea ca „In adolescenta asistam la al doilea pas spre individualizare”. Se referea, desigur, la al doilea an din viata copilului, ca un prim pas: atunci, acesta incepe sa faca diferenta intre lumea lui, pana atunci privita dintr-o perspectiva egocentrica, si perceperea ei si din punctul de vedere al existentei altor persoane.

La fel se intampla si in adolescenta, insa la un nivel mult mai complex si dificil pentru parinti. Intr-un final, acesta ajunge sa aiba propriul simt al identitatii.

Pana atunci, insa, lucrurile sunt relativ simple din punctul de vedere al parintilor. Copilul se conformeaza cerintelor si dorintelor parintilor sai, le asculta si le traieste ideile, isi joaca rolul dupa scenariul creat de catre acestia. Intr-un cuvant, copilul preadolescent, este un produs al parintilor, un „eu fals”.

Astfel, problema principala in perioada de adolescenta, cea care le da parintilor toata acea bataie de cap notorie, inseamna, in fapt, schimbarea de la acest „eu fals” la unul autentic, un produs autonom, guvernat de propriile idei si dorinte. Uneori, trecerea la aceasta etapa a vietii inseamna contrazicerea aspiratiilor mediului familiar, decizie primita nu tocmai bine de catre parinti.

Tot uneori, intr-o prima faza, aceasta trecere este caracterizata prin actiuni si ganduri destructive. Adolescentul pare sa arunce totul, sa incerce sa rupa orice legatura cu mediul familial, razvratindu-se si incercand sa-si impuna propria personalitate, aflata, inca, intr-o stare fragila. Pentru multi parinti, aceasta faza necesara pentru individualizarea psihica a copilului este momentul in care se sperie si simt ca nu mai pot face fata situatiei. Nici o reactie nu poate fi mai gresita decat aceasta. In loc sa se sperie, sa certe copilul pentru puseurile sale de energie si creativitate, acestia ar trebui sa il sustina si sa il indrume spre cai constructive de manifestare a lor, pentru a il ajuta sa isi defineasca propriul potential.

Variabila de la cultura la cultura, de la om la om, adolescenta se intinde de la pubertate pana la intrarea in viata adulta. Uneori mai devreme, alteori mai tarziu, copilul va decide, inevitabil, sa se rupa de sanul familial si sa se separe de deciziile, dogmele si dorintele acesteia.

In societatile primitive, trecerea de la copilarie la stadiul de adolescenta sau tanar adult era marcata de anumite ritualuri. Astazi, insa, confirmarea adultului este mai mult o chestiune de perceptie decat un fapt marcant, care sa nu lase ca acest moment sa treaca de la sine. Poate, singurul ritual de acest fel, mai este sarbatorirea majoratului, insa putini sunt acei parinti ce ii acorda acestui moment seriozitatea necesara si drepturile aferente.

Astazi, moartea copilariei si inceputul vietii de tanar adult, nu mai are sens decat in operele literare romantice, in care eroul se vede nevoit sa isi ia viata in propriile maini. Exista nenumarate motive, acceptate de intreaga societate, pentru care se intarzie cat mai mult cu putinta sfarsitul copilariei si intrarea in viata de adult. Dificultatea de a avea propria locuinta, de a gasi un loc de munca, necesitatea unei scolarizari mai lungi, toate acestea contribuie la prelungirea copilului si intarzierea adultului. Uneori, chiar si parintii intarzie aceasta etapa, multi incepand acest proces din perioada adolescentei.

„La varsta ta aveam copil, deja”, pare o replica ce, pe cat este de ironica, pe atat aceasta nu se mai aplica in realitatea zilei de azi. Ironica, pentru ca parintele ce o spune nu se poate rupe de atitudinea parinteasca pentru a isi lasa copilul sa isi ia propriile decizii si sa isi suporte propriile consecinte, dar care vrea sa ii dea un exemplu de responsabilitate totala. Lipsita de actualitate, deoarece, „pe vremea lor” tinerii doreau sa plece de sub tutela autoritara a parintilor, singura modalitate prin care o puteau face fiind intemeierea unei noi familii. Astazi, insa, controlul parental este mult mai permisiv. Lumea exterioara pare un loc plin de competitie si dificultate, pe cand familia este locul relaxant si primitor. De ce sa aleaga un adolescent, sa fie responsabil sau matur, cand acasa parintii sai au grija de toate?

Statisticile arata ca peste 80% dintre copii locuiesc inca in casa parinteasca, la varsta de 28 de ani. Natalitatea si casatoriile sunt in continua scadere iar, toate acestea, se datoreaza, in principal, parintilor si grijei lor constante pentru copii, prin care ii lipsesc pe acestia de propria putere de decizie.

Asadar, este bine sa iti lasi adolescentul sa se manifeste, chiar daca asta inseamna o separare ca personalitate, ca idei, ca familie de tine? Raspunsul ne este dat de insasi biologie: la nastere, copilul trebuie sa se desprinda de mama, pentru a nu muri. Pe masura ce invata primii pasi, copilul se indeparteaza de mama, pentru a explora, pentru a se dezvolta. Odata cu varsta si, intr-un final, adolescenta, acesta devine din ce in ce mai distant, mai capabil de a trai singur. Intr-un cuvant, da: separatia este un proces normal, o continuare fireasca a vietii si a dezvoltarii.

Exista o perioada de „doliu” pentru parinti, in care acestia „jelesc” separarea fiului sau fiicei lor de catre ei. Acesta nu mai gandeste dupa ideile lor, nu le mai doreste compania atat de mult, nu mai are nevoie de ei, pe cum a avut in toti acesti ani. Proces firesc, perioada de „doliu” este resimtita cel mai puternic de catre mame.

In fapt, aceasta perioada are 3 faze:

• protestul : „Nu ma mai asculti”; „Te crezi mare, de-acum”; „Crezi ca lumea are sa-ti dea ce-ti dau eu”.
• disperarea: „Nu mai stiu ce sa ma fac cu tine”, „Nu te mai pot tine deloc sub control”
• desprinderea: reprezentata de acceptarea ca adolescentul este, acum, un om individual, cu propriile aspiratii si dorinte. „Esti pe cont propriu acum”

Nimeni nu putea spune mai bine acest lucru, decat poetul Gibran K. Gibran, in a sa carte, Profetul: „Copiii vostri nu sunt copiii vostri/ sunt baietii si fetele fortei insesi a Vietii./ Se nasc prin voi, dar nu din voi./ Stau cu voi, dar totusi nu va apartin./ Puteti sa le dati dragostea voastra,/ dar nu ideile voastre, pentru ca ei au ideile lor.”

Posesivitatea parinteasca este, din pacate, cel mai comun sens al „educatiei”, aceasta fiind, insa, o aitudine profund ne-educativa. Desi practicata din bune intentii, aceasta nu creeaza o lume pentru copil, ci o limiteaza, sechestrand psihic insusi copilul. Tu, oare, cum te simti atunci cand cineva incearca sa iti ingradeasca ideile?

De la „nu mai plange” spus copilului atunci cand e mic, ce vrea sa-i interzica propriile emotii, si pana la „nu te mai imbraca asa”, spus adolescentului, aceste bune intentii sunt nimic mai mult decat manifestari egoiste ale parintelui, strangularea trairilor interioare ale unei alte persoane.

Este usor sa depasim protectia, transformand-o in hiperprotectie, adolescentul in copil. Riscam, astfel, sa avem, pe viitor, un adult copil, incapabil de propria autonomie. Asadar, „Voi sunteti arcul din care, ca niste sageti vii,/ Copiii vostri sunt aruncati inainte./[...]/ Lasati-va cu bucurie tinuti/ in mainile Arcasului,/ caci el iubeste la fel/ si sagetile care zboara/ si arcul care ramane pe loc.”