Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amandoi bătranii aceştia erau albi ca iarna şi posomoraţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cat era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urat ce le era. Şi apoi, pe langă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de danşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atata era tot. Ba de la o vreme incoace, uratul ii manca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
in una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:
- Doamne, moşnege, Doamne! De cand suntem noi, incă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!
- Apoi dă, măi babă, ce putem noi face inaintea lui Dumnezeu?
- Aşa este, moşnege, văd bine; dar, pană la una, la alta, ştii ce-am gandit eu astă-noapte?
- Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.
- Ia, maine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci incotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi inainte intai şi-ntai, dar a fi om, da' şarpe, da', in sfarşit, orice altă jivină a fi, pune-o in traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.
Moşneagul, sătul şi el de-atata singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, işi ia traista in băţ şi face cum i-a zis baba... Porneşte el şi se duce tot inainte pe nişte ponoare, pană ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede in bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi in glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, indată incepe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dansa. Numai unul, care era mai ogarjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputand ieşi din glod, rămase pe loc.
Moşneagul degrabă il prinde, il bagă in traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dansul spre casă.
- Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mangaiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat in gand ieri noapte de una ca asta.
Şi cum ajunge-acasă, zice:
- Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprancenat şi frumuşel de nu se mai poate. iţi seamănă ţie, ruptă bucăţică!... Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, ii cam colbăit, mititelul!
- Moşnege, moşnege! zise baba, nu rade, că şi aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca şi noi... Ba poate... şi mai nevinovat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, il scaldă, ii trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate incheieturile, il strange de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi il piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste cateva zile il scoate din boală; şi cu tăraţe, cu cojiţe, purcelul incepe a se infiripa şi a creşte văzand cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi invelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urat şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.
intr-una din zile, moşneagul voieşte a merge la targ să mai cumpere cate ceva.
- Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!
- Bine, măi babă. Dar in gandul său: "Da' manca-l-ar branca să-l mănance, surlă, că mult mă mai inăduşi cu dansul. De-am avea paine şi sare pentru noi, da' nu să-l mai indop şi pe dansul cu bunătăţi... Cand m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua campii!"
in sfarşit, moşneagul se duce la targ, targuieşte el ce are de targuit şi, cand vine acasă, baba il intreabă, ca totdeauna:
- Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la targ?
- Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: impăratul vrea să-şi mărite fata.
- Şi asta-i veste rea, moşnege?
- D-apoi ingăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atata, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul in varful capului. Şi cand ţi-oi spune pană la sfarşit, cred că ţi s-a incrancena şi ţie carnea pe tine.
- Da' de ce, moşnege? Vai de mine!
- D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: impăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, in toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi pană la curţile impărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi in copaci să cante tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia ii dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din impărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc ii şi taie capul. Şi cică pană acum o mulţime de feciori de crai şi de impăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi impăratul, după cum s-a hotărat, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plange lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi impăratul cică s-a bolnăvit de supărare!
- Of! moşnege, of! boala impăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de impărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducand mamele lor pentru danşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii... la atatea iznoave.
- Bune-s şi acestea, măi babă; da' bună ar fi şi aceea cand ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata impăratului, că ştiu c-ar incăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobandi in lume!
Cand vorbeau bătranii, purcelul şedea in culcuş, intr-un cotlon sub vatră, cu ratul in sus şi, uitandu-se ţintă in ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din cand in cand. Şi cum sfătuiau bătranii, ei inde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată şi mamă! eu il fac". Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul insă, gandind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei in toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzand pe nime, şi-a mai venit in sine. insă godacul iar a strigat:
- Tată, nu te infricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la impăratul de-i spune că eu ii fac podul.
Moşneagul atunci zise ingăimat:
- D'apoi ai să-l poţi face, dragul tatei?
- Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte impăratului ce-am spus eu! Baba, atunci, venindu-şi in sine, sărută băiatul şi-i zise:
- Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa in primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin!
- Nu te ingriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu.
Atunci moşneagul, nemaiavand ce zice, işi piaptănă barba frumos, ia toiagul bătraneţilor in mană, apoi iese din casă şi porneşte spre impărăţie şi, cum ajunge in targ, se duce cu pieptul deschis drept la palatul impăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, il intreabă:
- Da' ce vrei, moşule!
- Ia, am treabă la impăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.
Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce inaintea impăratului. impăratul, văzand pe moşneag, il intreabă:
- Ce voieşti de la mine, moşule?
- Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice impărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.
- Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din impărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decat dansul?! Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul incoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii in cap.
Moşneagul, auzind aceste chiar din gura impăratului, se pleacă pană la pămant; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis impăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, incepe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai răstoarnă cateva oale cu ratul şi zice:
- Haidem, tătucă, să mă vadă impăratul!
Baba, atunci, incepe a se boci şi a zice:
- Se vede că eu nu mai am parte in lumea asta de nimica! Pană acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum... parcă văd c-am să răman fără dansul! Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare.
Iar moşneagul, de cuvant; pune cuşma pe cap, o indeasă pe urechi, işi ia toiagul in mană, iese din casă şi zice:
- Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mane-ta.
Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe, apoi se ia după moşneag şi, cat cole, mergea in urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porţile palatului impărătesc, şi străjerii, cum ii văd, incep a se uita unul la altul şi a bufni de ras.
- Da' ce-i acesta, moşule? zise unul din ei.
- D'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul impăratului.
- Doamne, moşule, Doamne! multă minte iţi mai trebuie! zise un străjer bătran; se vede că ţi-ai urat zilele!
- Apoi dă, ce-i scris omului in frunte-i este pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva.
- D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miaza-mare, cu lumanare, ziseră străjerii.
- D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire impăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul. Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strang şi ei din umere, apoi unul din ei vesteşte impăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci impăratul il cheamă inaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă pană la pămant şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă inainte pe mvoare, grohăind, şi incepe a muşlui prin casă.
Atunci impăratul, văzand aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a rade, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise:
- Da' bine, moşnege, cand ai venit in cela rand, parcă erai in toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine in bătaie de joc?
- Ferească Dumnezeu! inălţate impărate, să cuget eu, om bătran, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminarea-voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceţi aminte.
- Şi el are să-mi facă podul?
- D-apoi aşa nădăjduim in Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!
- Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă pană maine dimineaţă n-a fl podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul unde-ţi stau tălpile. inţelesu-m-ai?
- Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a intampla, - să nu bănuiţi, puternice impărate! - după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă.
Şi zicand aceste, se pleacă după obicei, işi ia purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de caţiva ostaşi, in paza cărora l-a dat impăratul pană a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult ras şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi in toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.
Şi, către seară, ajungand moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, şi incepe a se văicăra şi a zice:
- Uai de mine, moşnege! da' ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostaşi imi trebuiesc?
- incă mai ai gură să intrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca in ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că pană maine dimineaţă i-a fost scris să mai stea unde stă!
Purcelul insă umbla muşluind prin casă după mancare şi nici grijă n-avea despre incurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cat s-au mai ciondănit şi, cat erau ei de ingrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, sufland o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi pană la palatul impăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse intr-un palat mult mai strălucitor decat al impăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc imbrăcaţi in porfiră impărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum in palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, in toate părţile.
Tot in acea vreme, şi la impărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi insuşi impăratul cu sfetnicii săi, văzand această mare minune, grozav s-au speriat, şi temandu-se impăratal să nu i se intample ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de indată a şi trimis-o. Căci şi impăratul, cat era de impărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!
Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata impăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar cand a dat cu ochii de mire, pe loc a incremenit, dar mai pe urmă, strangand ea din umere, a zis in inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămaie". Şi s-a apucat de gospodărie.
Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămanea un fecior de impărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dansul, de nu-i mai era acum aşa de urat ca dintai.
La vro săptămană, două, tanăra impărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mana să iasă cu dansul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, intreband-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci impăratul a inceput s-o sfătuiască, zicand:
- Draga tatei! Să nu cumva să te impingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neinţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!
După aceasta au ieşit amandouă impărătesele in grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:
- Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi in lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn in sobă şi, cand a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai in foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mantui de dansa!
- Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit in cap de una ca asta.
Şi cum s-a intors impărăteasa cea tanără seara acasă, a şi poruncit să-i facă un foc bun in sobă. Şi cand dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dansa au inceput a parai şi pielea a sfarai, prefăcandu-se in cioric ars şi apoi in scrum; şi a făcut in casă o duhoare aşa de grozavă, incat bărbatul pe loc s-a trezit inspăimantat, a sărit drept in picioare şi s-a uitat cu jale in sobă. Şi cand a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicand:
- Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a invăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!
Atunci ea deodată s-a văzut incinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis:
- Cand voi pune eu mana mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrani, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deo- dată! Şi dacă vei avea candva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămaie.
Cum a sfarşit de zis aceste, deodată s-a starnit un vant năprasnic, şi, venind un vartej infricoşat, a ridicat pe ginerele impăratului in sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat indată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul in care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi in sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai inainte. Atunci bătranii, văzand astă mare nenorocire şi pe nora lor in aşa hal, au inceput a o mustra, cu lacrimi in ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină.
Ea, văzandu-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi incotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor; să rămană pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor. in sfarşit, s-a hotărat a se duce in toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărandu-se astfel, a zis Doamne-ajută! şi a pornit incotro a văzut cu ochii. Şi a mers ea, a mers tot inainte, prin pustiuri, un an de zile, pană a ajuns intr-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzand o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrană, zicand:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, un drumeţ rătăcit.
- De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărame!
- Om bun, măicuţă!
Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa intră inlăuntru.
- Da' ce vant te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pămantean.
Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis:
- Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-de-Tămaie şi nu ştiu in care parte a lumii se află!
- Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfanta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu.
- De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli in lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.
- Vezi? Tot de noroc să se plangă omul!
Apoi sfanta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe loc s-au adunat toate jivinele din impărăţia ei; şi, intrebandu-le despre Mănăstirea-de-Tămaie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfanta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavand nici o putere, a dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat incă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu binişorul: "Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie". Apoi a indreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfanta Vineri.
Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, pană ce cu mare greu ajunse la sfanta Vin- eri. Şi aici i s-a intamplat ca şi la sfanta Miercuri: numai că sfanta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vartelniţă de aur care depăna singură; şi a indreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blandeţe la soră-sa cea mai mare, la sfanta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar in acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decat cele de pană aici. Şi fiind insărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi pană la sfanta Duminică. Şi sfanta Duminică a primit-o cu aceeaşi randuială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcandu-i-se milă de această nenorocită şi struncinată fiinţă, a strigat şi sfanta Duminică o dată, cat a putut, şi indată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a intrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele in care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămaie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a intamplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta. Atunci sfanta Duminică a oftat din adancul inimii, s-a uitat galeş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis:
- Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute incă şi de mine, şi oricat ai voi tu şi oricare altul să mai meargă inainte de aici, este cu neputinţă. Şi atunci, numai iaca un ciocarlan şchiop se vede venind, cat ce putea; şi, şovalc, şovalc, şovalc! se infăţişază inaintea sfintei Duminici.
Atunci ea il intreabă şi pe acesta:
- Tu, ciocarlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-de-Tămaie?
- Da' cum să nu ştiu, stăpană? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frant piciorul.
- Dacă-i aşa, apoi acum indată ia pe această femeie, du-o nu-maidecat acolo, cum ii şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai bine.
Atunci ciocarlanul, oftand, a răspuns cu smerenie:
- Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpană, deşi este foarte cu anevoie de mers pană acolo.
Apoi sfanta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană pană la Mănăstirea-de-Tămaie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama ciocarlanului, care indată a şi pornit, şovalcaind. Şi cand ciocarlanul pe jos, cand drumeaţa pe sus, cand ea pe jos, cand el pe sus. Şi cand biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci indată ciocarlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergand ei incă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de ingrozitoare, in care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre cate cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gangănii şi jigănii inspăimantătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i inghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.
Şi, in sfarşit, după atata amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocarlanului, din care abia mai putea falfai, şi el şi-a dat drumul cu dansa pe o altă lume, unde era un rai, şi nu altăceva!
- Iaca Mănăstirea-de-Tămaie! zise ciocarlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care il cauţi tu de-atat amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?
Atunci ea, deşi ii fugeau ochii de atatea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă şi indată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume şi palatul in care trăise ea cu Făt-Frumos aşa de puţin, şi indată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.
- Mai stai! şi nu te bucura aşa degrabă, că incă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocarlanul.
ii arată apoi o fantană, unde trebuia să se ducă trei zile de-a randul; ii spune cu cine are să se intalnească şi ce să vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rand pe rand, cu furca, cu vartelnita, cu ripsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfanta Miercuri, sfanta Vineri şi sfanta Duminică.
Apoi, luandu-şi ziua bună de la călătoarea incredinţată lui, iute se intoarnă inapoi, zburand neincetat de frică să nu-i mai rupă cineva şi celălalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimand, il petrecea cu ochii in zbor, mergand spre fantana ce-i arătase el.
Şi cum ajunge la fantană, scoate mai intai furca, de unde o avea stransă, şi apoi se pune jos să se odihnească. Nu trece mult şi, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată torcand singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decat părul din cap, fuga la stăpană-sa şi-i dă de veste!
Stăpana acestei slujnice era viespea care inălbise pe dracul, ingrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care inchega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia harca: gandul omului. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat şi, cum vine, o intreabă:
- Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e de vanzare, şi cat mi-i cere pe dansa, femeie, hăi?
- Ia, să mă laşi să stau intr-o noapte in odaia unde doarme impăratul.
- De ce nu? Dă furca incoace şi rămai aici pană la noapte, cand s-a inturna impăratul de la vanătoare.
Atunci drumeaţa dă furca şi rămane. Ştirba-baba-cloanţa, ştiind că impăratul are obicei a bea in toată seara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus pană a doua zi dimineaţă. Şi cum a venit impăratul de la vanătoare şi s-a pus in aşternut, harca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a băut impăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă in odaia impăratului, după cum avusese tocmeală, şi a lăsat-o acolo, zicandu-i incetişor:
- Şezi aici pană despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să te iau. Harca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă impăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al impăratului, care in toate zilele umbla cu dansul la vanat. Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a ingenuncheat langă patul soţului ei şi a inceput a plange cu amar şi a zice:
- Făt-Frumos! Făt-Frumos! intinde mana ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să nasc pruncul tău!
Şi, sărmana, s-a chinuit aşa pană despre ziuă, dar inzadar, căci impăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorată, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus in masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fantană şi a scos acum vartelniţa. Şi venind iarăşi slujnica la apă şi văzand şi această mare minune, fuga la stăpană-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vartelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decat furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dansa prin slujnică, pune mana şi pe vartelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia impăratului şi din ogradă.
insă in această noapte credinciosul impăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcandu-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a pus in gand să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat impăratul şi s-a pornit la vanătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse in odaia lui in cele două nopţi din urmă. Şi impăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-insul. Apoi a plecat ochii in jos şi a inceput a lăcrima. Şi pe cand din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fantana ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea in preajma fantanii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fantană, şi cand mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpană-sa şi-i spune.
- Doamne, stăpană, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe danşii!
Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicand in gandul său: "După ce umblă ea nu se mănancă".
Şi cum vine străina, hoanghina pune mana şi pe tablaua cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug. Dar impăratul, cand a venit in astă-sară de la vanat şi cand i s-a adus laptele, a zis in gandul său:
- Acest lapte nu se mai bea şi, cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus.
După ce harca s-a incredinţat că impăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum in puterea băuturii sale, a adus iarăşi pe străină in odaia lui, tot cu aceeaşi randuială ca şi in nopţile trecute; şi lăsand-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeaţă, căzand iarăşi in genunchi langă patul soţului ei, se ineca in lacrimi, spunand iarăşi cuvintele aceste:
- Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osanda cea mai cumplită! Şi intinde mana ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!
Şi cand a sfarşit de zis aceste, Făt-Frumos a intins mana, ca prin somn, şi cand s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea indată a născut pruncul, fără a simţi catuşi de puţin durerile facerii. După aceasta impărăteasa povesteşte soţului său cate a pătimit ea de cand s-a făcut el nevăzut.
Atunci impăratul, chiar in puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea in picioare şi porunceşte să-i aducă pe harca de babă inaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la impărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe harcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi cand a inceput iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi cand a picat sacul, i-a picat şi harcei capul.
Harca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui Făt-Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpanu-său, Făt-Frumos, in purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dansa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit impăratul şi impărăteasa, şi pe langă danşii l-au ţinut pană la sfarşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă cand s-a insurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cat a gandit Făt-Frumos, şi indată au şi fost de faţă părinţii impărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, imbrăcaţi iarăşi in porfiră impărătească, pe care i-au pus in capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi aţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfarşit.