Copiii au nevoi emoționale complexe, iar adulții care au în grijă copii se găsesc deseori în situația de a nu ști cum să reacționeze la manifestările emoțiilor celor mici. Fie că sunt copii pre-verbali, care nu pot vorbi despre sentimentele lor, fie că sunt copii mai mari, care de multe ori refuză să vorbească, poate fi dificil sa faci față unui copil care trece printr-o stare afectivă sau emoționala negativă. Cu toate astea, pentru că emoțiile, sentimentele sunt absolut normale, cum e mai bine să abordăm un copil care este invadat de emoții negative?

Ce-au făcut mare parte dintre părinții noștri, învățându-ne să ne reprimăm emoțiile negative, pare a fi o tehnică depășită, în primul rând pentru că minimizează nevoia copiilor de a fi ascultați, înțeleși, de a le fi validate sentimentele, în al doilea rând pentru că ne îndepărtează de copiii noștri. Care ar fi deci noua cale, ce ne sfatuiesc specialistii noului val?

Noile filosofii de parenting (positive parenting, attachment parenting, playful parenting, comunicarea non-violentă în parenting) plasează copilul pe aceeași treaptă cu adultul în relația de comunicare, din toate punctele de vedere. Sfatul care transcende aceste teorii este acela de a respecta copiii, de a le respecta opiniile, sentimentele, de a-i încuraja să vorbească și de a ne apropia de ei fără a-i desconsidera, fără prejudecăți. Părinții noului val nu corectează, ci îndrumă, ei nu dau directive, ci sfaturi. Copiii sunt încurajați să experimenteze, să aleagă, să își asume libertatea, să aibă opțiuni proprii. Părinții nu etichetează, nu dau lecții, nu țin predici. Dacă ceva îi deranjează, ei vorbesc pur și simplu despre emoțiile lor, despre ce simt, ce nevoi au, ce nevoi le sunt încălcate și ce soluții propun. Relația dintre părinți și copii devine una de negociere, de echilibru, de sinceritate, o relație onestă, caldă, în care copilul se simte apreciat și iubit, încurajat, puternic și responsabil. În plus, o temă aparte în cadrul acestor teorii este reprezentată de exprimarea (în contradicție cu ceea ce s-a practicat în ultimele decenii - reprimarea) sentimentelor.

Libertatea, respectul sunt noile paradigme ale parentingului. Iar în ceea ce privește sentimentele și exprimarea sentimentelor, acești psihologi, antropologi, specialiști în comunicare ne avertizează: prea mult timp am fost învățați să ne reprimăm emoțiile (mai ales pe cele negative), este momentul să îi învățăm pe copii să își recunoască sentimentele, să vorbească despre ele, să le exteriorizeze. Este așadar timpul să le respectăm copiilor sentimentele (și, că tot veni vorba, să le respectăm în aceeași măsură și pe ale noastre) și să le oferim libertatea de a le exprima.

Iată cum inițiază această temă Thomas d'Ansembourg, formator CNV, în cartea sa Lasă amabilitățile! Fii tu însuți în relațiile cu ceilalți: "Personal, am învățat să fiu un băiat cuminte și rezonabil și să-i ascult întotdeauna pe cei din jur. Să vorbești despre tine sau despre emoțiile tale nu era un lucru bine văzut pe când eram copil. (...) Dacă într-o zi eram furios și mă manifestam ca atare, puteam auzi ceva de genul ăsta: 'Nu e bine să te înfurii. Un băiețel cuminte nu se înfurie niciodată. Du-te în camera ta și te intorci după ce te-ai gândit bine'. (...) Pentru a fi iubit și pentru a avea locul meu în această lume, eu nu trebuie să fac ceea ce simt și nici ceea ce vreau, ci numai ceea ce vor ceilalți. Să fiu eu însumi înseamnă să pierd dragostea celorlalți."

Este un paradox asupra căruia aș vrea să mă opresc puțin: faptul că întoarcem spatele unui copil exact în momentul când acesta are mai mare nevoie de ajutor - atunci când este copleșit de emoții negative. Ne place să fim lângă copiii noștri atunci când aceștia sunt veseli, când râd, când își manifestă entuziasmul. Dar atunci când copilul este trist, supărat, furios, acționăm în cel mai crud mod cu putință: le cerem să se izoleze (Treci în camera ta până îți trece furia!), le dăm un time-out sau le repetăm niște expresii pe care societatea modernă ne-a făcut să le adoptăm fără să le trecem prin filtrul nostru critic (Băieții nu plâng). Nu e nedrept? Nu v-ați simți nedreptățiți dacă cineva drag, apropiat, v-ar asculta numai când aveți ceva amuzant, drăguț de povestit și v-ar întoarce spatele sau v-ar dezaproba dacă ați vrea să-i povestiți necazurile voastre? Și de la cine ați aștepta să vă asculte atunci când sunteți supărați, triști, dezamăgiți, disperați, dacă nu de la cei mai apropiați oameni din viața voastră?

Și totuși, indivizii maturi au capacitatea de a-și controla emoțiile, de a le gestiona. Însă copiii?

Copiii au nevoie de ajutor să depășească momentele critice, spun specialiștii în psihologia copilului și neurologii. Singuri se simt neputincioși în fața hormonilor de stres care îi copleșesc.

Copiii mici în special nu au posibilitatea să controleze emoțiile puternice, întrucât legătura între sistemul limbic (creierul emoțional) și neo-cortex (creierul rațional) este incomplet dezvoltată. Ei sunt pur și simplu copleșiți de anumite emoții și pot deveni victime ale acelor crize cunoscute ca “tantrum”. (cf. dr. Penelope Leach)

Creierul unui copil se dezvoltă în funcție de relațiile pe care acesta le are cu apropiații săi. Specialiștii spun că figura severă, dezaprobatoare a unui adult produce în creierul unui copil o acumulare de cortizol (chiar dacă adultul nu este agresiv verbal), care provoacă agresivitate. Se creează astfel un cerc vicios în care copilul care este tratat agresiv (chiar dacă agresivitatea este pasivă) produce și acumulează agresivitate. Nu este nimic mistic în ideea că iubirea atrage iubire și că agresivitatea atrage agresivitate - este o consecință simplă a unor reacții chimice care se produc în creierul uman.

Toată lumea are emoții și sentimente, de toate felurile - ca noi toți, și copiii au sentimente diverse. Uneori se simt răniți, alteori le e frică, le e rușine, câteodată sunt triști, furioși, temători, altădată sunt geloși sau nervoși. Toate aceste emoții sunt normale pentru voi? Le-ați simțit vreodată? Atunci fiți siguri că și copiii le simt!

Unul dintre darurile cele mai valoroase pe care le puteți face copiilor este acela de a-i învăța să vorbească despre ceea ce simt - le va asigura pe viitor un psihic solid, relații și reacții normale, sănătoase, echilibrate. Oamenii norocoși sunt cei care își pot exprima sentimentele - cei care se simt liberi să râdă atunci când sunt veseli și să plângă atunci când sunt triști. Aceștia sunt norocoși nu doar pentru că pot cere ajutor atunci când sunt copleșiți de emoții negative, dar și pentru că, eliberându-le, emoțiile acestea nu ajung să îi otrăvească prin acumulare de hormoni de stres.

De asemenea, vorbind despre emoțiile lor, exprimându-le liber, copiii învață o lecție prețioasă: că sunt importanți și că cineva îi consideră atât de importanți încât îi va asculta mereu.

Dar pentru că majoritatea am fost învățați să ne reprimăm emoțiile, transmitem mai departe acest pattern care, după acești autori, mutilează ireparabil psihicul indivizilor. Alternativa sănătoasă ar fi să le asigurăm copiilor o dezvoltare psihică armonioasă, încurajându-i să vorbească despre sentimentele lor. Dar cum facem asta, practic?

- Dacă copilul este destul de mare și vorbește, ascultați-l! Nu îi spuneți ce ar trebui să simtă sau cum ar trebui să se poarte, întrebați-l doar ce simte și cum îl puteți ajuta.

- Dacă este un copil care încă nu vorbește (pre-verbal), încercați să empatizați cu el, să repetați ce s-a întâmplat și ce credeți că simte. (Adi ți-a smuls jucăria din mână și a fugit cu ea. Ești furios că nu poți alerga după el și că ai rămas fără jucăria preferată? Ai vrea să o poți lua înapoi și te simți neputincios.)